Ce doare atunci când ne doare?

Nu scapă nimeni de suferinţă oricât ne-am protejat, am învăţat, am citit, ne-am pregătit, ne-am dezvoltat personal. Şi cred că nici nu trebuie să scăpăm, pentru că suferinţa este cea mai rapidă, autentică şi dreaptă cale către tine însuţi. Mă întreb însă, ce doare atât de mult, ce se aşează acolo pe suflet şi te apasă lung şi sufocant, ce te înăbuşă şi te face să te chirceşti fetal? Ce se mişcă în tine de-ţi ocupă gândurile, îţi paralizează emoţiile şi-ţi tetanizează reacţiile? Cum dintr-o dată eşti capabil(ă) de răutăţi pe care nici nu le bănuiai în tine?

Dacă ar fi s-o iau strict psihologic, răspunsul ar fi simplu: suferinţa pe care n-o poţi suporta, atinge în tine o rană veche. N-am să detaliez aici, este adevărat acest mecanism, dar parcă mă nemulţumeşte explicaţia, parcă simt nevoia s-o completez, parcă mai este ceva...

Cred că ceea ce doare mai întâi este că...nu te aştepţi. Nu doare că s-a întâmplat, ci că nu credeai că ar putea să se întâmple, că nu erai pregătit, că mintea ta nu a creat niciodată scenariu acesta, acum atât de real. „Nu poate să facă asta, el nu este aşa! El nu!” spun adesea femeile care n-au crezut vreodată că vor fi înşelate. Şi totuşi o face! „CUM? TOCMAI TU?”

Spre exemplu, am fost foarte dezamăgită atunci când am aflat că Andrei Pleşu are o amantă! Şi mai mult, se pare chiar o viaţă dublă? CUUUM??? Andrei Pleşu??? Pentru mine era destul de asexuat în mintea mea, era un model de moralitate şi nu m-am aşteptat ca TOCMAI el să încalce pricipiile şi valorile pe care le promova pompos pe la TVR! Mintea mea nu crease această posibilitate, nu asociase cele două imagini! Repet, nu mă deranjează că iubeşte o altă femeie, e minunat să iubeşti, ci faptul că nu mă aşteptasem la asta, nu mă aşteptam să-şi construiască un destin dublu, iar neaşteptarea face lucrurile mai greu de acceptat.

In alte situaţii, nu doare ce s-a întâmplat, ci cum! Doare maniera în care a ascuns, s-a fofilat, a înşelat, s-a comportat, nu doare gestul, faptul în sine. „Nu mă doare că a ieşit cu prietenii lui, ci că mi-a ascuns asta, motivând că ştia că nu-mi place!” De multe ori, simţim lucrurile, vedem că s-a stricat căruţa, dar aşteptăm, uneori chiar propunem, un final elegant, o despărţire civilizată, un rămas bun care să lase loc de bună ziua. Dar nu se-ntâmplă aşa! Scriam într-un articol precedent că bărbaţii nu ştiu să spună adio. Aş completa spunând, că uneori nu despărţirea doare, ci maniera în care celălalt alege s-o facă, într-o manieră mârlănească, grosolonă, laşă!

Nu doare dacă s-a întâmplat, ci doare că de acum înainte va exista între parteneri îndoiala, neîncrederea, suspiciunea permanentă, care până la urmă vor eroda, vor măcina relaţia. Un moment greu într-o relaţie lasă urme care se vor releva ori de câte ori apar tensiuni. Oamenii nu au încă această capacitate de a şterge cu buretele şi de a o lua de la capăt. Atunci când eşti rănit, te vindeci, dar rana te va face să fii prudent, să iei măsuri de precauţie, să fie atent şi vigilent, ceea ce tensionează relaţia. Nu cred în împăcări, pentru că nu cred că oamenii pot ierta cu adevărat. Resentimentele rămân, unii aleg să trăiască cu ele, alţii nu, iar când relaţia trece din nou printr-o criză, toate resentimentele vor ieşi din hibernare şi vor muşca din celălalt cu aceeaşi apetenţă.

Nu doare că s-a întâmplat, ci pentru că ştii că din acel moment dispar toate micile gesturi ce făceau marile delicii ale relaţiei. Că va trebui să anulezi toate rezervările de timp şi spaţiu interior pe care le făcuseşi pentru de mâine încolo. Că nu vei mai putea face către celălalt lucrurile pe care ştii că eşti capabil să le faci, că nu te vei mai putea duce către celălalt aşa cum o făceai până acum.

Greşeala majoră care se poate face este să anulezi tot ce s-a întâmplat. Dacă-ţi vine să smulgi din pântece promisiunile lui/ei, dacă-ţi vine să striveşti gândurile pentru a scoate dintre ele amintirile cu celălalt, dacă vrei să jupoi pielea pe care a atins-o şi să tai şuveţele de păr pe care le-a sărutat, dacă blestemi ziua în care v-aţi cunoscut...n-o face! Nu vei face altceva decât să produci în tine un gol pe care vei încerca febril să-l umpli cu o altă relaţie, cu o altă întâlnire, cu o altă poveste pe care sper să n-o închizi niciodată! Dar nu este o întâlnire autentică este doar umplerea unui gol!

Alege să le păstrezi, să le pui într-o cuituţă frumoasă cu amintiri, să te bucuri că s-a întâmplat şi că ai trăit tot ce ai trăit. Mergi mai departe nu golit(ă) de experienţa asta, ci mai plin(ă) de ea, mai bogat(ă), mai senin(ă)! Eşti mai mult acum decât erai înainte! Dacă o arunci, înseamnă c-o iei de la capăt!

Nu scapă nimeni de suferinţă oricât ne-am protejat, am învăţat, am citit, ne-am pregătit, ne-am dezvoltat personal. Ştiu însă la fel de bine astăzi, că fiecare suferinţă ne învăţă ceva în plus despre noi înşine şi ne ajută să mergem mai în spre creşterea noastră, iar astăzi avem şi uneltele prin care putem s-o fac mai suportabilă.*

*Multumesc A!

Dialog de iarna

- Spune-mi de ce zăpada este atât de albă?

- Ca să se (con)topească cu pielea ta...

- Şi-atunci de ce se murdăreşte aşa de repede?

- Pentru că se-ntristează...atunci când nu te găseşte…

Anul Dragonului

Anul Dragonului incepe astazi!
Imbraca-te in spuma marii, arunca un vis in eter
si lasa Universul sa-si faca treaba!

Bărbaţii spun ADIO tăcând

Bărbaţii sunt (sau ar trebui să fie) maeştri ai vânătorii, ai atacului, ai începutului, ceea ce s-ar traduce astăzi că sunt, din punct de vedere ancestral, deschizători de drumuri, spărgători de gheaţă, adică cei care pornesc relaţia. Sigur că femeile au învăţat cu greu că nu este un capăt de ţară să faci tu primul pas şi aştept cu nerăbdare ziua în care o să văd pe stradă o femeie care să ciupească de fund un tip şi să-i arunce peste umăr un “Ce faci păpuşu`?”

Una peste alta, hai să spunem că la capitolul “început de relaţiei” lucrurile s-au mai echilibrat şi de bine de rău, pornim relaţii, existând astăzi o mai mare permisivitate de ambele părţi.

Situaţia devine însă cel puţin interesantă când este vorba despre închisul relaţiei. Acolo, nimeni nu se mai aruncă cu pieptul înainte, nu prea ne vine să-i trântim în faţă celuilalt “dispari!”. Ne despărţim greu, de cele mai multe ori urât, cu urme destul de dureroase, cu lacrimi, culpabilizări, furie, deznădejde, regret şi muuuuulte semne de întrebare. Destul de rar aud oameni care se despart în culmea fericirii, ci mai degrabă eliberaţi, uşuraţi că au scăpat.

Analizând un pic situaţia, am constatat că există trei mari variante masculine de a închide relaţia:

1. se diluează din peisaj, devenind manifestarea vie a expresiei “dispare ca măgaru-n ceaţă”. Toate bune şi frumoase şi hop! vine ziua fatidică în care nu mai dă niciun semn, pe niciunul dintre mijloacele, mai tradiţionale sau mai moderne, de comunicare. Nu mai sună telefonul, care zbârnâia până cum, nu mai beep-uie niciun sms, nu-ţi mai umple inbox-ul cu toate prostiile de bancuri, poze, pps-uri etc. O zi, două o suporţi. Apoi îl întrebi ce se întâmplă şi te linişteşti niţel când îţi spune că este foarte ocupat, nu s-a întâmplat nimic, sunt nişte probleme la firmă, şeful e nebun şi el este singurul care poate salva situatia, aşa că trebuie să fii înţelegătoare în perioada asta foooarte grea!!! Ok, eşti înţelegătoare o săptămână, poate două, dar cum simptomele sunt aceleaşi ceri lămuriri suplimentare. Discursul lui nu se schimbă, numai că tu nu mai crezi în el, aşa că insişti. “ok, înţeleg că eşti ocupat, dar cât îţi ia să dai un telefon?” El nu şi nu, că totul este în regulă, ţie ţi se pare! Dacă continui cu insistenţele, devi dintr-o dată “o isterică”, care nu mai este deloc suportivă în perioada asta foooarte grea! Ei bine draga mea, dacă îţi sună cunoscut scenariu să ştii că miroase a “ciao amore”!

2. a doua manieră prin care bărbaţii închid “vitejeşte” relaţiile însumează un buchet de mitocănele (şi astea nu sunt flori!). Adică se comportă din ce în ce mai jenant, brutal, umilitor, jignitor până atinge limita ta de suportabilitate, împingându-te să iei tu decizia de a spune stop joc! Aici se cadrează comportamente de la violenţa verbală la cea fizică, expunerea în compania unor alte chipuri feminine, aruncatul în dreapta şi-n stânga cu “perle”, acuze nejustificate, atacând exact zonele pe care le ştie mai vulnerabile la tine! In pragul disperării, spui că vrei să închizi povestea asta care a devenit atât de mâloasă, grea şi fetidă, iar atunci el aruncă cu nonşalanţă : “dacă aşa vrei tu…”

3. a treia şi cred că cea mai puţin frecventă categorie este cea a bărbaţilor suficient de maturi, coerenţi, clari care pot spune într-o formă, pe care mi-aş dori-o elegantă, că relaţia s-a terminat. Sigur că, dacă femeia nu-şi doreşte asta, va încerca poate să negociere, să se lamenteze, să ameninţe etc. Cred însă că un NU ferm (fără a fi violent), clar (fără urme de îndoială) şi sincer va fi acceptat până la urmă!

La o primă vedere, după cum bine se observă, două dintre cele trei variante sunt tăcânde, ceea ce mă duce cu gândul la ideea că bărbaţii nu prea ştiu să spună adio!

Precizez că există şi combinaţii de două luate câte trei! Adică, există şi posibilitatea de a îmbina variantele de mai sus, generând o diversitate de manifestări mai mult sau mai puţin penibile, ridicole şi stupide!

Pe de altă parte, există şi o variantă high, o octavă superioară, aşa cum este Neptun pentru Venus, în care bărbatul joacă duplicitar. Să mă explic: el poate să se comporte concret-material într-un sens, dar să aibă un discurs în alt sens! Şi mai clar: el poate să afirme la nivelul discursului că eşti soarele, minunea, viaţa, culoarea şi candoarea lui, dar comportamental să joace varianta 1 sau 2. Este poate situaţia cel mai greu de gestionat, pentru că mesajele astea duble îţi bochează perspectiva! Finalul este acelaşi, numai că povestea asta poate să se târască chiar şi câţiva ani de zile!

Jacques Salome spunea că viaţa nu este decât o succesiune de despărţiri. Cred în ziua unor despărţiri normale, în care să nu confundăm închiderea relaţiei cu închiderea comunicării, cu ignoratul atunci când ne întâlnim pe stradă, cu bârfitul pe la alţii a partenerului sau cu şicanările post-relaţionale, pe principiu “dacă eu nu sunt fericit, atunci îţi fac şi ţie viaţa amară!”

Haideţi să ne despărţim frumos, să păstrăm în felul acesta ceea ce a fost bun în relaţie, amintirea părţii ei vii, energetigene, fecunde şi luminoase, fără s-o murdărim cu un final terfelit în urât.

Revoluţia prin ochi de copil

In 1989 aveam 11 ani. Revoluţia română m-a prins acasă. Invăţam de după-amiză şi îmi amintesc că dimineaţa mă străduiam să mai fac ceva pentru şcoală, dar nu-mi ieşea întotdeauna. Pe vremea aceea ascultam mult radioul, aşa că mergea în continuu.

Deodată aud ceva diferit la radio şi-mi apropii urechea şi atenţia, crezând că este vreun teatru radiofonic. Cum eram însă mare amatoare de teatru, mi-am dat rapid seama că nu era nici ora şi nici ziua potrivită şi atunci a încolţit în mine sentimentul că ceva nu e în regulă. Se tot vorbea că oamenii sunt la televiziune, că se adună acolo, ne chemau să ieşim pe străzi şi atunci m-am gândit că televizorul nu apărea în niciuna dintre poveştile mele şi nici prin piesele de teatru, care aveau mai mult un caracter istoric. M-am decis greu să deschid televizorul pentru că ştiam că nu aveam cum să fie program la ora aceea, totuşi îl deschid timid şi stupoare! Acelaşi discurs ca la radio. Sentimentul meu de nelinişte creşte, aşa că decid că trebuie s-o sun pe mama!

Mama lucra în centru, pe Calea Victoriei, şi nu avea număr direct, ci prin centrală! Nu am reuşit s-o prind şi atunci mi-am amintit că fratele meu e la grădiniţă şi ştiu că am vrut să merg să-l iau, pentru că simţeam nevoia să-l ştiu aproape!

Mă uitam la televizor uimită şi nu înţelegeam nimic! Nu pricepeam cum dintr-o dată “tatăl nostru cel iubit” a devenit criminal, dictator, pericolul public numărul unul. Sigur că şi ai mei mai înjurau, dar nu văzusem la ei atâta îndârjnire, atâta furie răvăşită peste tot şi toate, dorinţa de a-l omorî şi necugetarea acestui fapt.

Aş fi vrut să le spun că poate se înşeală, că nu e adevărat, că Tovarăşu` ne vrea binele, ne iubeşte şi ne veghează de acolo din tabloul care atârna deasupra tablei la şcoală.

Am plâns pentru că reperele mele se ruinau! Nu mai ştiam ce să cred! Nu ştiam că există şi o altfel de viaţă! Nu ştiam că există magazine puse grămadă laolaltă într-un hangar mare şi zgomotos şi încă pline de produse! Nu ştiam că există mai mult de alea trei feluri de îngheţată şi că dacă pe tricoul meu nu scrie nu-ştiu-ce nume, nu sunt trendy şi mai bine merg dezbrăcată! Nu ştiam că oamenii sunt atât de diferiţi şi-şi doresc atât de multe lucruri inutile, pe care sunt dispuşi să dea o grămadă de bani!

Am regretat multă vreme că nu am fost mai mare la revoluţie, că n-am participat mai toată, că nu am reuşit să înţeleg cu mintea mea derularea evenimentelor, iar apoi, toate variantele care s-au perindat prin talk-show-uri timp de 20 de ani, n-au făcut decât să mă ameţească şi mai mult.

Revoltele din zilele astea mi-au amintit de fetiţa de atunci. Numai că acum ştiu ce e mall-ul, ştiu că nimeni nu vrea să mă “vegheze” decât telefoanele poate! Că brandul contează şi că există lumi diferite şi societăţi normale! Când am văzut violenţele din stradă, am avut din nou sentimentul de “teatru”, de paradă, de şcenariu bine gândit şi pus în practică. Am revăzut îndârjirea şi furia. Dar am mai văzut ceva ce nu-mi amintesc să fii văzut atunci: oameni umiliţi, înghenunchiaţi şi foarte, foarte trişti. Bătrâni care se jenează că sunt bătrăni, tineri fără speranţă, care nu ştiu încotro să se mai ducă, şi copii la fel de dezorientaţi şi speriaţi, ca şi copiii din `89. Am văzut oameni care plângeau nu de bucurie, ca în `89, ci pentru că nu mai au speranţă, pentru că nu mai pot, pentru că le-au fost masacrate orice aşteptări!

Condiţia mea medicală nu mi-a permis să fiu nici acum în stradă, dar am participat mai toată, am înţeles mai în mintea mea şi am trăit mai aşezat acest şuvoi de emoţie al maselor. Ii admir pe toţi cei care îşi apără dreptul la cuvânt, condamn violenţele gratuite, fie ele fizice, verbale sau morale, şi-mi doresc să găsim calea către o societate normală!

Planuri de trecut

Toatã fuga asta de trecut, teama psihanaliticã de false amintiri, ancorarea cu necesitate în prezent, proslăvirea lui “ACUM” şi obiectivarea SMART a viitorului începe sã mã irite, ca şi cum nu exist decât de astãzi înainte, ca şi cum tot ce-a(m) fost e bun plecat! Dar am foarte existat şi înainte şi nu vreau sã pierd acea bucatã importantă din mine, care m-a adus totuşi până aici şi care-mi va da energia de a merge şi de aici înainte.

Inţeleg, pânã la un punct, necesitatea unei focalizãri anticipatorii, a ordonării unui drum de viaţă, dar îmi păstrez încă rezerva de răgaz pentru a-mi aşeza trecutul. Sigur că nu sunt nici adepta unei ancorări lamentabile într-un “dar dacă atunci aş sau n-aş fi …”, care este la fel de neproductivă ca şi aruncarea definitivă la gunoi a trecutului.

Şi în relaţii, trecutul contează cel mult ca număr de parteneri şi experienţe erotice, iar dacă numărul este acceptabil, dacă se poate impar şi indivizibil, ne apucăm să construim planuri de viitor. Deşi mă întreb câţi dintre noi ar recunoaşte că a făcut-o o dată beat şi nu-şi aminteşte nimic şi nici n-a mai sunat-o pe tipă pentru că nu mai ştia dacă a făcut faţă sau doar spate, o dată la mare cu unul de care nu-şi mai aminteşte decât că vorbea ruseşte şi că i s-a părut foarte sexi asta, că a ieşit cu profu de sport sau cel care-i coordonează lucrarea de licenţă, cu şefu` sau cu şoferul şefului care oricum este mai vânos!

Nu contează că în trecutul nostru n-am construit niciodată nimic, n-am meţinut o relaţie mai mult de trei luni şi am fugit de responsabilitate ori de câte ori viaţa ne-a aruncat mânuşa. Acum că ne-am cunoscut, vom fi capabili să facem, în viitor desigur, tot ce am amânat, am chinuit şi ratat, aşteptând persoana potrivită!

Mã gândeam, cum ar fi sã propunem partenerului sã clãdim un trecut împreunã, nu un viitor? Cum ar fi dacã am spune într-o zi: nu-i aşa cã-ţi aminteşti cum ne-am nãscut în aceeaşi clipã, chiar dacã ea se desfãşura în luni şi ani diferiţi? Ţi-aminteşti cum am crescut împreunã pe două străzi diferite, în două cartiere mărginaşe, dar cu aceleaşi blocuri gri? Ţi-aminteşti cum ne-am ţinut de mânã când am pãşit în adolescenţã la diferenţã de 10 ani unul de altul? Eu te ţineam de mâna unui tânãr zvelt şi tu mã iubeai în ochii unei blonde gazele? Ţi-aminteşti primul sărut? Eu l-am aşezat curioasă pe buzele unui băieţel mai timid decât mine, iar tu l-ai furat într-o pauză de la o fetiţă cu ochi primăvăratici? Ţi-aminteşti când am văzut prima dată marea?

Iţi propun acum sã ne creãm un trecut comun, sã ne reinventãm viaţa deja trăită, sã ne refacem istoria personalã ori de câte ori ne întâlnim cu încă o amintire. Să mai aşezăm câte un suvenir în bagajul trecutului nostru şi ştiu că aşa vom fixa în noi rădăcini care să aibă puterea să crească, să hrănească şi să susţină planurile noastre de viitor!

Cuvintele nespuse se pierd…oare?

Mi-a rămas în minte dictonul ăsta care s-a perindat într-o vreme pe la televizor, într-o reclamă ce vroia să vândă timp spre comunicare…atâtea minute costă atâţia euro. Intotdeauna m-am întrebat cum reuşeşc provinderii de telefonie (mai mobilă sau mai fixă) să stabilească un preţ pentru minutul de convorbire. Şi mai ales, de unde cumpără ei timp de reuşesc să-l vândă? Aş vrea să cumpăr şi eu nişte timp şi dacă se poate, să fie de vacanţă! Dar asta este o altă discuţie.

Nu, nu cred că se pierd…cuvintele nespuse nu se pierd niciodată…ele coboară încet în tine, în trupul tău şi se cuibăresc tăcute într-un unghier mai cunoscut sau mai străin. Se aşează discret aşteptând să se facă auzite, ascultate, sperând să se nască într-o zi şi pe dinafară. Iar dacă timpul este prea lung, vor găsi uneori modalităţi de zicere dintre cele mai inedite...sau dintre cele mai suferinde. Corpul tău va spune, într-un fel sau altul, că poartă în el mesaje silenţioase.

Cuvintele nespuse trăiesc mult, mai mult decât credem noi şi au foarte multă răbdare. Uneori păstrăm 10, 20 poate 30 de ani un “iartă-mă!”. Alteori îl păstrăm toată viaţa. Lucrând cu bătrâni, am avut şansa să ascult poveşti cutremurătoare despre oameni care au păstrat un secret, o vorbă care i-a rănit, o emoţie pe care n-au îndrăznit s-o spună la timpul ei, până astăzi. Tristeţea lor m-a făcut să cred că poate cuvintele nespuse, cu timpul, ne împuţinează, ne amărăsc, ne chinuie visele de zi şi de noapte. Ele nu se şterg, nu pier, se pot prăfui, însă doar un pic de atenţie şi au din nou toată vigoarea iniţială.

Cuvintele nespuse sunt solidare unele cu altele, se sprijină reciproc acolo în corpul tău, îşi mai iau uneori ca şi cârjă o durere de măsea, o luxaţie sau o colică năbădăioasă. Stau cuminţi vocală lângă vocală şi-şi ascultă poveştile:

- Tu? Cum ai ajuns aici?

- Eu sunt un “te iubesc” timid…eram aşa aproape…am tremurat acolo pe buze mai bine de sfert de ceas…şi nimic…mai era atât de puţin…

- Stai liniştit…nu eşti singura timiditate…

- Pot să mă aşez lângă tine? Mă simt atât de singur…

- Sigur…poţi să te înghesuiesti mai spre duoden…

Şi uite aşa, când se adună prea multe, încep să forfotească…stomacul tău căptuşit cu “tăceri” începe să “urle” printr-o gastrită sau printr-un ulcer. Incepe să spună ceea ce tu nu ai îndrăznit. O migrenă poate “ascunde” ultima discuţie cu şeful în care n-ai putut să-i spui că e un dobitoc. O criză lombară poate să “spună” că ţi-ai asumat prea multe responsabilităţi pentru că n-ai ştiut să spui “nu”. Un cancer “vorbeşte” poate despre lipsă de respect, pentru că n-ai ştiut să spui “până aici!”, o tumoră despre conflict, pentru că n-ai avut curajul să spui ce-ţi doreşti cu adevărat, un atac de panică despre singurătate, pentru că nu i-ai spus “rămâi”, o depresie despre cine-ştie ce iubire mai veche, căruia n-ai putut să-i spui “iartă-mă” sau “te-am iertat”! Corpul tău începe să vorbească! Fiecare dintre noi va găsi propria cale pentru a se spune, a se exprima, a se afirmă plătind un preţ care depăşeşte cu mult orice factură astronomică.

Cuvintele nespuse au puterea de a strica mecanisme perfect funcţionabile…cum să mai meargă tiroida când ai un nod în gât plin de reproşuri faţă de cel care-ţi este partener? Sau cum să funcţioneze bila când nu i-ai spus niciodată cât de mult te întristează depărtările lui?

Cuvintele nespuse nu se pierd niciodată…ascultă-ţi cuvintele nespuse…pot să răsară oricând şi oriunde!

Iar dacă vă întrebaţi ce-şi doresc cuvintele nespuse, ei bine, vă las să ghiciţi!