Despre mangaiere

Am preţuit din totdeauna îmbrăţişarea, ca moment de înaltă tandereţe şi taină, clipă suavă de întâlnire a celuilalt, în ceea ce are el dincolo de ceea ce afişează. Au fost momente în viaţa mea, când nu-mi doream nimic altceva decât o îmbrăţişare, în care să-mi respir sprijinită oftatul. Am preţuit rărunchic îmbrăţişarea căci atunci când ating, mă conectez la celălalt, mă lipesc de miezul lui, mă afund în dincolo de coaste, într-un fel pe care niciun cuvânt nu l-ar putea cuprinde.

Pielea care atinge altă piele, face ca celulele mele să sărute celulele celuilalt, făcându-se un schimb de energie microscopică şi (micro)universală.

Aşa că o conferinţă despre mângâiere, m-a atins încă de când am aflat despre ea. Am aşteptat-o cu bucurie cuminte şi duminică la prânz eram acolo, gata să primesc această experienţă, care am ştiut că mă va dezmierda intelectual şi nu numai.

Intâlnirea se-nscrie în ciclul conferinţelor TNB, iniţiativă lăudabilă, care se desfăşoară de mai bine de 4 ani şi care a adus în faţa publicului nume-reper pentru ceea ce a mai rămas astăzi cultura românească, de la Neagu Djuvara, Octavian Paler, Radu Beligan, Andrei Pleşu şi până la Herta Muller, Cristian Tudor Popescu sau Ana Blandiana.

Amfitrion ne-a fost Ion Caramitru, o gazdă serioasă, preocupată şi ştiind să-şi edifice cu eleganţă oaspetele, respectiv poetul Ion Mircea. Mărturisesc, cu ochii în pământ şi obrajii înroşiţi, că nu citisem, până la acel moment, poeziile sale şi nici micile eseuri de weekend, pe care le-am lecturat mai apoi, cu mare plăcere, în versiunea on-line a ziarului la care colaborează.

Ion Mircea m-a încântat prin apariţia sa aproape boemă, prin timiditatea ascunsă sub ani de studiu şi argumente îndelung digerate, prin preocuparea pentru claritate şi coerenţă, precum şi prin dorinţa generoasă de a ne pune la dispoziţie munca sa, care se întinde pe mai mulţi ani! M-a impresionat şi diversitatea argumentaţiei, abordând sfere filozofice, psihologice, teologice, dar având şi curajul de a se arunca în zona medicinei, a neuro-ştiinţelor, aducând în discuţie cele mai noi dovezi ştiinţifice! Impresionantă a fost şi maniera cursivă în care s-au legat toate aceste argumente aparent disparate şi greu de armonizat, într-un discurs fără emfază şi false arabescuri stilistice.

Ion Mircea a încercat să ne seducă (şi pe mine una, m-a cucerit) cu câteva idei:

Un om incapabil de atingere este mai infirm decât un om fără braţe;

Dacă logica are cu adevărat un handicap, acela este lipsa atingerii;

Sunt litere care nu ar putea exista dacă buzele nu s-ar atinge (m, p, b);

Cunoaşterea prin inteligibil presupune o distanţă, o îndepărtare de subiect, care duce, indirect, la o pierdere a substanţei lui, pe când cunoaşterea prin sensibil presupune o apropiere, o contopire cu subiectul, ceea ce duce la o cunoaştere mai autentică; şi-atunci mă întreb şi eu: oare cât de mult l-am putea cunoaşte pe celălalt numai prin mângâiere?

Însăşi Iisus, în psalmii lui David, este numit “mângâietorul” şi ce blând îmi sună!

Dacă livrezi mângâierea conceptualizării o pierzi, căci mângâierea se simte, nu se înţelege!

M-a pus pe gânduri ideea că la început limbajul exprima emoţii, sentimente, nu idei şi argumentul major al acestui gând a fost însăşi dezvoltarea filogenetică a creierului, în sensul în care structurile sale arhaice (respectiv hipocampul, nucleii amigdalieni) sunt specializate în decodarea emoţională, pe când neocortexul, adică cea mai “recentă achiziţie”, este specializat în decodarea cognitivă. Mai mult, dl Ion Mircea merge cu demonstraţia mai departe, afirmând îndrăzneţ că mângâierea se produce înaintea atingerii, pentru că mângâierea este însoţită de emoţie şi cum emoţia este decodată mai rapid, asta înseamnă că simţim înainte de a înţelege! Ce cunoscut îmi sună asta! De câte ori singura mea dovadă nu a fost decât senzaţia pulsatilă din fiinţa mea, căreia nu-i putea găsi localizarea, explicaţia, cuvintele prin care s-o exprim, dar pe care o simţeam atât de vie, atât de autentică, atât de eu în mine! Aici poetul Ion Mircea ne-a amintit că aşa este şi poezia: o simţim înainte de a o înţelege!

Mângâierea este deopotrivă fruct al vizibilului şi al invizibilului;

Dumnezeu a înfăşat omul în piele;

Aş încheia cu o imagine-icoană, care cred că descrie cel mai bine starea care s-a creat acolo: “Când iubitul îşi atinge iubita, este ca şi cum şi-ar atinge propria mână, ca pentru rugăciune”.

Multumesc TNB pentru această întâlnire cadou şi-mi doresc ca la următoarele conferinţe sala să fie neîncăpătoare!