La multi ani, Copile!

Mi-am început cariera lucrând într-un centru de plasament pentru copii abandonaţi, tare micuţi (de la câteva luni, până la maxim 4 ani) şi tare draguţi.

In felul acesta, am avut şansa extraordinară de a cunoaşte natura umană crudă, verde, nefinisată, în starea ei pură, responsabilizându-mă şi maturizându-mă conştientizarea faptului că orice gest al meu putea să modeleze această plămădeală fragilă, putea lăsa o urmă vie, o amprentă palpitândă care l-ar fi putut însoţi toată viaţă.

Surpriza majoră a fost că nu ne naştem goi, pe dinăuntru, că nu suntem “tabula rasa”, deşi teoriile cu privire la cât este înnăscut şi cât este dobândit, încă nu s-au armonizat. Cert este că pot să împărtăşesc din experienţa mea şi să afirm că acolo am primit cele mai semnificative lecţii de viaţă, oferite cu generozitate soarelui, care nu i-a spus niciodată pământului “îmi eşti dator!”

Copiii demonstrau cu un stoicism surprinzător, în cele mai diverse şi inedite situaţii, că au un simţ al dreptăţii clar, căpot distinge natural între bine şi rău, că nu cunosc frica, că aleg şi apreciază frumosul, că zâmbetul este gratis şi că acordă necondiţionat încredere şi afecţiune, fără să se teamă şi fără să aştepte răspuns.

Acolo am primit cele mai lipicioase pupături, cele mai strânse îmbrăţişări, cele mai frumoase complimente, cele mai dulci priviri, cele mai năstruşnice întrebări, cele mai seducătoare şi timide invitaţii la dans, cele mai hazli gesturi. Imi amintesc cum priveau uimiţi prima zăpada din viaţa lor, cum râdeau când ploua, neînţelegând unde este duşul acolo sus, cum vroiau să se uite la soare şi alergau după fluturi, cum fiecare gust nou era un adevărat circ, cum se aşezau în mijlocul străzii când oboseau, cum adormeau pe unde apucau. Imi amintesc ochii lor mari când puneam muzică şi seninătatea tainică cu care ne luam de mână, oferindu-mi-se pe de-a întregul!

Aşa, încet-încet, am reînvăţat să mă bucur de un gândăcel şi să văd frumuseţea din el, de o nouă culoare, de o nouă întâlnire, am redescoperit uimirea cu care pot să reprivesc lumea care mă înconjoară.

Am descoperit astfel că şi eu port încă în mine un fost copil, o fostă fetită, pe care o las uneori, poate prea rar, să se minuneze, să ofere necondiţionat încredere, să-şi cumpere o vată-de-zahăr-ars, să se joace cu culorile vieţii, să plângă fără să se jeneze şi să meargă mai departe curajoasă!

În fiecare dintre noi locuieşte cu astfel de copil, căci DA, am convingerea că ne naştem frumoşi, buni, senini, drepţi şi luminoşi. Undeva pe drum se-ntâmplă să ne rătăcim, dar pentru că ştiu că în adâncul fiinţei noastre există un bulgăre de soare, mai am încă speranţă. Purtăm în noi o resursă inepuizabilă!

Astăzi, de Ziua Copilului, să sărbătorim copilul care am fost, copiii care sunt, copiii care suntem şi care vom fi!

LA MULTI ANI, copile!