Conjugă-mă la prezent…

Mă întreb ca într-o dilemă shakespeariniană, ce-mi mai este astăzi verbul “a fi”? Să fii sau să nu fii “a fi” asta-i întrebarea…

Mă străduiesc să fiu, să-mi fiu, să le fiu şi altora din când în când, cu fiecare zi mai plin (pe dinauntru), cu fiecare noapte mai goală (pe dinafara). Uneori îmi iese, alteori rămân agăţată de cârligul “f”-ului dintr-un verb care pâlpâie lumânăratic şi nu-i întotdeauna al meu.

M-am conjugat la trecut prin stări succesive de devenire: mai întâi am fost, fusesem, fusei, aş fi fost, eram…Stările mele trecute construiesc o sintaxă alambicată la un timp nedefinit. Trec prin conjugări agramate, la persoane prea străine şi întotdeauna la singular. Pluralul nu mi-a ieşit niciodată şi mai ales în simultan. Imi pierd persoana întâi singular printre persoane străine la plural, pribegind printre noi, voi, ei şi ele.

Imi acordez fatidic subiectul naiv la un predicat desuet sau predicatul speranţă la un subiect imposibil.

Eu am fost… mai ales când nu trebuia…

Eu fusesem… prea târziu… sau prea devreme…

Eu fusei ….rătăcită…

Eu aş fi fost… mai mult…dacă nu aş fi fost mai puţin…

Eu eram …căutândă…

Pentru prezent, nu sunt decât eu sunt…noi nu avem, ca americanii, o formă a prezentului continuu… aşa că poate de aceea nu-l vedem şi ne scapă printre gene, aşa cum ne scapă sensul vieţii şi al morţii.

Ia din mine trecutul, pune între paranteze condiţionalul şi aranjează în mine, cu literă mare, verbul pe care poţi să mi-l conjugi la viitor. Strigă-mi la imperativ doar tăcerile şi pune-mi la conjunctiv îndoiala. Tu, gerunziul meu!

Ce verb ar putea să fie? Cu care dintre verbe mă asortezi ieri, azi şi mâine?

A primi, a păstra, a regreta, a părăsi, a mâgâia, a îndepărta, a dori, a juisa, a făgădui, a ierta, a plânge, a spera, a iubi…alege tu unul şi aşează-mi-l pe umăr. Tamponează-mi fruntea cu silaba lui de început şi pune-mi ultima vocală a infinitivitului pe colţul buzei. Vreau să mă îmbăt astăzi cu seva sărutărilor tale mai mult ca perfecte. Numai că tu eşti prea ocupat de lecturi suplimentare, care-ţi devorează toate conjugările calde, de exerciţiile gramaticale pe care le scrii în maculatoare pline de ştersături, pe care uneori mi le arăţi, numai ca să văd unde ai greşit…

Lâncezeşti pe “a avea” , te arunci în “a face”, ratând grotesc “a fi”.

Ş-atunci nu-mi rămâne decât prezentul…cât sunt din tine şi cât eşti din mine rămânem să analizăm morfologic într-o altă declinare. Diatezele noastre nu sunt decât pasive şi pasagere.

Decid şubred ca de acum înainte să am propria mea conjugare a verbului “a fi”:

Eu eşti

Tu sunt

El, ea…ar putea să ne fie

Noi mai suntem?

Voi sunteti

Ei, ele…cine mai ştie…