Camera 1306

Hotel Intercontinental, 13.08.2011

Ideea mi-a plãcut de cum am primit invitaţia pe Facebook şi am luat decizia sã merg aproape instantaneu, cu o jovialã febrilitate. Am fost însã extrem de surprinsã sã constat reticenţe, care m-au întristat şi chiar speriat într-o oarecare mãsurã, la cei cãrora le-am propus sã experimeteze, alãturi de mine, un astfel de moment exclusivist. Spre marea mea surprindere, oamenii au fost destul de rezervaţi la ideea unui spectacol de dans contemporan, cu doar 6 spectatori şi 2 protagonişti (Cosmin Manolescu şi Catrinel Catană), desfãşurat într-o camera de hotel, deşi hotelul era crème a la crème (Hotel Intercontinental), lipindu-i etichete de genul: “dubios”, “ciudat”, “sunt prea bãtrân pentru copilãrii d`astea”, “sigur se lasã cu o orgie”, “chestie suspectã”, “excentric”, “ãştia preleveazã organe” etc, primind şi sfaturile de rigoare: “sã mergi însoţită de cineva de încredere”, “sã nu bei/mãnânci nimic de pe acolo”, “sã ai prezervative la tine şi dacã nu poţi sã scapi, mãcar sã te bucuri de moment”, “să nu uiţi că apelul de urgenţă e 112”. Deci aveam instructajul fãcut, dar cu toate astea, nu mi-am ştirbit entuziasmul iniţial. Trist însă că oamenii au totuşi puţină deschidere către astfel de evenimente inedite.

În cele din urmã, am mers însoţitã de o prezentã minunatã (pup!), nu am fost serviţi cu nimic, deşi tronau pe o masuţă nişte pahare şi o sticlă de coniac, nu mi-am luat prezervative la mine şi DA, m-am bucurat de moment!

Am ajuns acolo cam cu 20 de minute înaintea spectacolului şi am fost întimpinaţi de o domnişoarã care ne-a înmânat o scurtã şi roz hârtie de prezentare a spectacolului, precum şi biletul de intrare. Doi dintre spectatori erau deja veniţi şi în urma noastrã au mai venit 3 persoane, aşa cã am fost până la urmă 7 cu totul !

La trecute fix de orele 20:00 am urcat, spre camera 1306 ! Aveam uşoare emoţii, care dădeau culoare întregii atmosfere. Camera 1306 s-a dovedit a fi fapt camera 1506, dar nu m-a deranjat, din contrã, avea vibraţia mai bunã ;)!

Am intrat direct, ca nişte musafiri nepoftiţi, dar aşteptaţi. Miros de beţişoare parfumate, muzicã de relaxare, un clar-obscur plãcut, ce te-mbia la desfătare! Am pătruns astfel într-o alt univers, ca într-un fel de buclă atemporală, fiind matorii şi, în egală măsură, co-creatorii unui univers paralel, care se năştea aici şi acum. Construiam împreună cu nişte oameni pe care nu-i cunoaşteam şi nici nu-i voi cunoaşte, o poveste despre mine însămi, refletată în faţetele eu-rilor desfăşurate de ceilalţi participanţi.

N-am să povestesc şcenele pentru a nu divulga derularea spectacolului, dar şi pentru a păstra intimitatea acestui moment atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi. Pe de altă parte, cred că spectacolul are o bună doză de improvizaţie, aşa că este foarte probabil ca ceea ce eu povestesc să nu coincidă cu celelalte reprezentaţii.

Mi-au rămas în schimb în minte câteva tablouri. Scena “marionetei” în care el este prins în panglici roşii, într-o încrengătură articulată de noi, spectatorii, într-un joc atât de actual al (inter)dependenţei de celălalt, al legăturilor multiple şi invizibile dintre noi. Sau baia de sărutări pe post de “mulţumesc”, senzualitate şi corporalitate într-un melanj provocator. Sau “boxul piciorelor”, jocul mănuşilor de box într-o luptă surdă, fără niciun câştigător, doar cu răniţi, ca şi confruntare narcisică ce produce sau sfredeleşte echimoze afective sângerânde sau cu crustă pe ele.

Mi-am descoperit cu surprindere natura voyeuristă, savurând cu plăcere imaginile celor doi care se pliau pe ceea ce oferea prezentul, contextul şi ceilalţi participanţi. Mi-a plăcut mult idea participativă şi libertatea ta ca spectator care nu mai este ţintuit pe scaun, ci care trebuia să-l urmeze fizic pe artist. Te ridici de pe scaun şi te duci după el dacă vrei să-l vezi, aşa cum poţi, in egala masura, să rămâi unde eşti şi doar să-ţi imaginezi ce se întâmplă dincolo sau poţi să priveşti doar umbrele de pe perete. Minunată această libertate a alegerii, minunat acest sentiment al descătuşării, minunat acest schimb reciproc de senzaţii. Să priveşti şi să fii privit cu aceeaşi intensitate.

Apoi noi în pat, noi lângă pat, noi pe fotoliu, noi în camera cealaltă pe canapea, noi în baie, noi pe covor, noi dansând pe balcon, căci de la un moment încolo n-au mai fost ei şi noi, ci doar noi, dansând vizibil sau doar cu privirea peste tot în cameră, fiecare ca prelungire a celuilalt, fiecare ca prelungire a lui-însuşi.

Spectacolul este destul de touching şi pentru cei cu o zonă de intimitate delicată probabil destul de dificil de digerat. Îmbrăţişări şi atingeri oferite cu generozitate, care te umanizează, te înfrumuseţează, te armonizează şi care, deşi nu poartă un sentiment în subsidiar, pot să fie atât de blânde. Eu iubesc îmbrăţişările şi am văzut din nou forţa aproape vindecativă a lor. Căci Jacques Salome spunea că “există braţe care se închid doar pentru a face să crească fiinţa ce o strâng între ele”.

Ce nu mi-a plăcut?

Cablul luminat multicolor ce “decora” camera şi înfăşura balconul şi căruia nu i-am prins sensul, văzându-l mai degrabă ca element kitsch, contrastând cu decorul clasic-sobru al hotelului. Cred că se putea şi fără. Nu mi-a plăcut că tot suna un ceas, ceea ce la un moment dat fragmenta curgerea spectacolului, pentru că aş fi vrut să trăiesc atemporalitatea fără niciun reper de timp.

Cred că mi-ar fi plăcut ca spre final, să ne culeagă pe toţi spre uşă, să ne cuprindă pe fiecare, să ne unească în felul aceasta, ca într-un corp-comun, abia născut, căruia i se dă libertatea de a-şi porni propriul drum.

Aş fi curioasă să ştiu care este povestea pe care ei au vrut s-o redea, pentru că mie mi s-au părut bucăţi de puzzle destul de disparate. Fiecare bucată poate să fie un puzzle în sine, dar ele împreună pot să creeze o imagine caleidoscopică.

Mi-a plăcut finalul lejer: uşa care se deschide, invitându-te să pleci…fără aplauze…fără cuvinte…fără consum…într-o tăcere ce păstra în ea transluciditatea acestui moment.

Felicitări pentru idée! Voi urmări evoluţia ta Cosmin! Baftă la Stockholm!

Iar dacă vreţi un argument în plus, ei bine, priveliştea de la balcon e magnifică! ;)