Ce ne spunem când nu ne vorbim

Piesă în regia lui Chris Simion, pe care eu am cunoscut-o iniţial ca poetă, debutând de altfel foarte tânără (la 16 ani) şi fiind distinsă în anul 2002 cu un premiu de debut în proză. Astfel, numele ei mi-a rămas cumva în minte, reacţionând de fiecare dată când era pomenit pe undeva.

Nu mai ştiu exact cum am aflat despre proiectul ei de acum (probabil tot internetul bată-l vina! :) ! ), dar mi-a plăcut teribil că a reuşit să îmbine cele două dimensiuni importante ale ei: cea de prozator şi cea de regizor.

Şi-acum să vă spun despre ce e vorba! Este un proiect care se desfăşoară în trei părţi: prima rundă este cartea cu acelaşi titlu (pe care am citit-o, înainte de piesă, că aşa era recomandarea şi eu sunt un spectactor docil), apoi vine piesa de teatru şi în final, apare posibilitatea unei continuări puse la discreţia publicului. Adică noi, măreţul public, ar trebui să scriem continuarea. Hmm, recunosc că mă tentează!

Dar mai întâi să povestim niţel despre piesă. 6 acte, cu 6 cupluri aflate la acelaşi moment al adevărului: descoperirea faptului că partenerul te înşeală! Mă întreb dacă proporţia respectă realitatea, pentru că în cazul de faţă, din cele 6 cupluri, în 4 erau incriminaţi bărbaţii. Situaţiile sunt destul de clasice şi mărturisesc că dialogurile erau atât de familiare şi justificările atât de cvasicunoscute, încât aproape că putea să dau eu replica!

De genul: “Cu cine vorbeşti la telefon?” – ea

“Cu nimeni!” – el

“Cum cu nimeni când eu am auzit cum i-ai zis dragostea mea” – ea

“Era mama” – el

“Si de când îi spui tu lu` mă-ta dragostea mea?” – ea

“Uite care e problema, cred că vrei să ne certăm! Ce-ai? Ai înnebunit?” – el, evident.

Concluzia o ştiţi deja: nu bărbaţii înşeală, ci femeile sunt nebune că-şi imaginează asta! Totul e în mintea lor întortocheată, care imediat creează scenarii dramatice şi romanţoase pornind de la un mesaj inocent, ce include termeni ca “dragostea mea”, “mi-e dor de tine”, “ce minunat a fost aseară”, găsit în telefonul lui.

Piesa se rulează prin 4 actori, care se rotesc rapid şi bine, demonstrând rutina unui spectacol cu multe reprezentaţii în spate şi am apreciat că s-au descurcat excelent într-un spaţiu cam îngust şi destul de incomod.

Din toate cele 6 situaţii, într-una singură cineva a recunoscut că DA, am făcut-o, şi vă las să ghiciţi dacă era femeie sau bărbat. Cert este că bărbaţii neagă tot, inclusiv dovezile clare, ajungând să nege realitatea evidentă.

Spectacol dinamic, chiar alert, cu elemente video, cu animaţie, ofertant ca şi senzaţii vizuale, dar deja nu mă mai surprind astfel de inserţii pentru că remarc că încep să devină din ce în ce mai prezente şi cred că ar fi şi păcat să nu se profite de ceea ce oferă astăzi tehnologia. Fiecare scenă se-ncheie, ca un corolar, cu o întrebare retorică, cu un scurt dialog reflexiv cu publicul, care să ne recadreze pe propriile experienţe!

Interesantă ideea păpuşii ca narator - observator, deşi având o figură de băieţel, mergeam mai greu pe ipostazele adulte, dar combinaţia păpuşă-actor a curs bine! Poate un pic înghesuită locaţia, “La Muse”, unde m-am simţit cam strâmtorată, cu buza-n scenă şi în respiraţia actorilor. Apropos de actori, Ilinca Goia frumoasă şi stăpână pe ea şi pe elementele înconjurătoare (fixe sau mobile, umane sau neumane), Cristi Iacob în formă, având impresia că se simte mai cofortabil în rol de şmecheraş, decât de “încornorat”, Gabriela Iacob, care am aflat după că este soţia lui, afişa o relaxare care uneori mi s-a părut prea afişată şi cred că m-a deranjat lipsa de inspiraţie la unul dintre dialogurile cu publicul când nu a preluat reacţia spectatorului, ci a continuat ceva de genul: “dacă mi-aţi fi răspuns da, atunci v-aş fi spus că…” ca şi cum nu aveam în buzunar decât această variantă, iar oricare alta ar fi fost redusă tot la asta. Păi atunci să nu mai întrebăm publicul dacă nu suntem pregătiţi să fim spontani! Vitalie Bichir este la debutul meu ca spectator şi aflu cu surprindere că a şi regizat nişte spectacole, deşi pare aşa de o blândeţe nativă, de o moleşeală ca de soare de august. Te relaxează prin prezenţa lui şi cred că el a fost elementul care a temperat spectacolul.

Am fost răsfăţată cu rândul întâi, cu replica din finalul spectacolului şi cu un pupic din partea lui Cristi Iacob :) , căci n-am scăpat interogată, iar “viziunea mea diferită” nu l-a destabilizat! Ca să fiu mai clară, cred mai degrabă în fiedelitatea faţă de tine însuţi, decât în cea faţă de celălalt. Iar dacă nici acum nu sunt foarte explicită, ei bine, poate am să revin asupra subiectului.

Inţeleg, din runda a doua, că atunci când nu ne vorbim, n-o facem pentru că ne este greu să ascundem adevărul, aşa că preferăm să minţim prin tăcere. In concluzie, comedie uşurică, bună pentru zile de (încă) vacanţă, bine asezonată cu o berică după, pe acolo prin Centrul Vechi!