Dar tu a(l) cui eşti?

Acum câteva zile, discutind pe mess cu un cineva pe care nu-l cunosc decât virtual, mă pomenesc la final, după o discuţie destul de anostă care nu prevedea nimic tsunamic, că-mi spune: “pe curând, Daniela mea”

Hait! Am zis, de unde până unde şi de când până când sunt a lui????? Adică cum îşi permite să mă aibă, fără să mă întrebe? Mă răţoiesc toată la bietul om care nu prea înţelege ce l-a lovit şi dau să mă smulg din posesia lui, de parcă m-ar fi închis în cine-ştie ce boxă întunecoasă! El dă să zică ceva, pe post de apărare, eu nimic, continui! Şi dacă nu sunt a lui, a cui sunt? Şi dacă sunt totuşi a cuiva, de când sunt? Şi de ce trebuie să fiu a cuiva? Unde scrie asta? Şi uite aşa mă pomenesc deodată asaltată de o mulţime de întrebări, aşa că decid că e timpul de cafea şi cugetare. Cu nasul în proaspăta mea cafea aburindă, le iau uşor şi le derulez: “A cui sunt eu astăzi?” pulsa destul de clar în mintea mea. “Ai cui suntem noi oamenii, în general, şi cine sunt cei care ne aparţin?”

Gândul îmi zboară mai întâi la copilărie. La început cred că suntem ai părinţilor. “A cui eşti tu puişor?” sunt întrebaţi adesea copiii, care răspund printr-o privire mare, printr-o uimire uimită, hotarand stingheri că sunt totuşi ai cuiva. “A lu´ mama” afirmă ce-i mai mulţi, iar fericita posesoare consideră absolut normală apartenenţa, se simte mândră şi îndreptăţită să-şi ridice uşor bărbia.

Nu pot decât să-mi amintesc cuvintele lui Kahlil Gibran:

“Copiii vostri nu sunt ai vostri.
Sunt fii si fiice ale Vietii care tanjeste chiar dupa ea insasi.
Ei vin prin voi, dar nu din voi, si chiar de sunt cu voi, ei nu va apartin.
Le puteti darui dragostea voastra, dar nu si gandul vostru.
Caci ei au propriul lor gand.
Le puteti gazdui trupurile, dar nu si sufletele,
Caci sufletele lor sunt gazduite in casa zilei care va sa vie, pe care voi nici chiar in vis nu o puteti cunoaste.
Va puteti stradui sa fiti ca ei, dar sa nu cautati a-i face pe ei asemeni voua.
Caci viata nu merge inapoi si nici nu se impotmoleste in ziua ce a trecut .
Voi sunteti arcuri, iar ei sagetile insufletite pe care le trimiteti inainte. Arcasul ocheste tinta in nemarginire si va inconvoaie cu puterea sa pentru ca ale Lui sageti sa zboare cu iuteala in departari.
Cu bucurie lasati mana Arcasului sa va-nconvoaie,
Caci asa cum El iubeste sageata zburatoare, la fel iubeste arcul care il asculta”

Mai târziu, ne îndrăgostim şi suntem ai iubitului: “Sunt iubita lui” sau “este prietenul meu”. Suntem mândri că iată ce victorie glorioasă! Am pus în sfârşit mâna pe el/ea, cel mai mişto tip de la XI B, cel mai încruntat de la biroul de strategii, cel mai cu muşchi de la Ducati-ul ăla galben sau cea mai cu sutientul pe-afară din liceu, cea mai cu doctorat în neurobiologie din firmă, cea mai cu părul lung şi fusta scurtă din departamentul de resurse umane! Şi dacă mai e şi şef/ă ţi-a pus Dumnezeu mâna în cap, deşi corect cred că e pe cap!

Apoi, poate ne căsătorim (deşi nu mai cred în basmul ăsta) şi ne trezim aparţinând soţului sau ai soţiei. “Este soţul meu/soţia mea” Sună bine mai ales în primul an de căsătorie, apoi însă îşi mai pierde din strălucire, devine plictisitor şi poate chiar jenant, mai ales dacă începi să nu-l mai vezi pe celălalt atât de minunat! “Cum să fiu soţia boului ăstuia care a uitat că ieri a fost ziua mea!” sau “Cum să fiu soţul nesimţitei ăsteia care nu vrea să facă acum copii că cică vrea carieră!”

Apoi suntem noi ai copiilor: “Sunt mama lui …” răspund adesea femeile care au avut binecuvântarea de a da naştere unui copil. Dacă încă mai credeţi asta, recitiţi Kahlil Gibran. Femeile uită că maternitatea este un rol. Rol matern sau patern, după caz, nu o trăsătură de caracter, un element bazal al constructului numit personalitate.

Sigur că mă gândesc la piramida lui Maslow unde nevoia de aparteneţă e bine poziţionată. Deşi sunt multe controverse legate de celebra piramidă, totuşi nu putem nega valoarea psihologică a înţelegii acestor nevoi. Avem nevoie să aparţinem cuiva, ca să nu ne rătăcim, ca să nu zburăm ca frunza în vânt? Oare?

Şi mă întreb acum, după tot travaliul ăsta intelectual: “Bine, bine, dar a cui eşti tu astăzi, Daniela?” Primul răspuns care îmi vine în minte este Dumnezeu. Da, sunt a Lui. Sunt ceea ce EL şi-a imaginat că sunt, ceea ce El a crezut că am nevoie pentru a fi maximul din mine. Şi când spun asta, mă liniştesc, în sfârşit.

Şi apoi?

Şi apoi sunt A MEA. Imi aparţin total şi de netăgăduit şi sper să-mi rămân, indiferent de statutul meu marital, indiferent de prezenţa sau absenţa copiilor în viaţa mea.

În egală măsură nu-mi aparţine nimeni şi sper să-mi amintesc mereu asta!

Am terminat cafeaua şi mă gândesc: păi şi zaţul ăsta al cui e, ca să ştiu cine spală vasele? :D