Cele mai frumoase daruri

Imi place să primesc. De altfel, mai întâi, copii fiind, învăţăm să primim. Ca prim născut şi răsfăţel am primit tot ce puteau ai mei să ofere. Am fost copilul dorit şi aşteptat, iar aceşti copii sunt înfăşaţi cu iubire, au în aura lor sclipiri de acceptare, bună-voinţă, bagaj primordial pentru viitoarele experienţe, dar, în egală măsură, sunt obişnuiţi mai degrabă să primească. Aşa se face că muuuult mai târziu am început să ofer…şi şi mai târziu să mă bucur c-o fac, să am plăcerea, bucuria, lumina de a oferi, împărtăşi, de a dărui total şi necondiţionat, gratis şi fără aşteptări. Ii datorez această primă lecţie fratelui meu, care încă de la grădiniţă (a lui, pentru că eu eram deja la debutul şcolarităţii) aducea acasă jumătate din desertul lui, ceea ce pe mine mă înnebunea, căci nu puteam pe atunci să înţeleg cum de reuşea să fie atât de fericit când îmi dădea mie jumătate, în condiţiile în care eu nu ştiam pe unde să mă mai ascund, ca să nu fiu nevoită sa împart cu el ciocolata pe din două! Cum să dau jumătate din ce mi se cuvenea doar mie! Adesea, primii născuţi trăiesc greu această separare a universului unic de până atunci, în două bucăţi egale, o resimt ca pe o pedeapsă nemeritată, pentru că nu făcuseră nicio boacănă… recentă, cel puţin!

Fratele meu însă a făcut asta cu stoicism, cu atâta lejeritate, firesc şi seninătate în priviri, încât a pus în mine treptat şi sigur lecţia dăruirii necondiţionate. Multumesc dragule!

Acum, din bucuria primirii unui cadou, momentul pe care-l savurez este despachetarea lui. Imi plac cadourile frumos împachetate, pe care ador să le desfac lung, prelungind emoţia descoperiri. In acele câteva clipe, îmi trec fulgerător prin minte mii de variante posibile, de imagini, culori, mărimi, forme şi toată această avanlanşă mentală îmi creează o stare aproape euforică. Mă îmbăt cu “şi dacă o fi …”-uri ce pocnesc în mintea mea precum artificiile.

Pe de altă parte, cel mai mult îmi plac cadourile-emoţie, cadorile-amintire (nu concret - materiale) pentru că mă iluzionez poate că le pot lua cu mine şi după marea trecere. Decembrie ceţos m-a făcut să mă gândesc la cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit până acum. Aş fi vrut să povestesc şi despre darurile oferite, pentru că am câteva foooarte dragi, dar cum ele aparţin acum altor persoane, ar fi trebuit să le cer acordul, dar degetele forfotesc prea nerăbdătoare să scrie, aşa că nu mai am timp şi pentru acorduri, decât de colind, cel mult.

Cred că cele mai frumoase cadouri sunt cele pe care nu le-am aşteptat, cele care au venit într-o zi care să nu “reclame” un dar (de ex., aniversare, onomastică, mărţişor etc), care au venit de la oameni neaşteptaţi sau chiar necunoscuţi, însoţite de lacrimi sau de zâmbete sau poate de la oameni în care te oglindeşti.

Imi amintesc cu drag, de ex., de o zi când mă plimbam prin Cişmigiu, acum vreo 2 ani, şi văd că vin din faţa mea două surori: una mai mare şi una cu câţiva ani mai micuţă (să fi avut vreo 6-7 ani). Fetiţa se uită la mine, însă eu sunt obişuită ca lumea să mă privească, pentru că ştiu că minusculiozitatea mea atrage! Numai că, atunci când ajunge în dreptul meu, fetiţa îmi zâmbeşte cu toată faţa şi vine şi mă îmbrăţişează puternic. Iniţial, am rămas blocată în gestul ei, dar atunci când sora mai mare a sărit s-o desrpindă, am reacţionat şi m-am oferit spre îmbrăţişare cu bucuria de a putea răspunde conţinător unui asemenea gest. A fost o îmbrăţişare lungă, iar când ne-am despărţit eram atât de împlinite amândouă, încât n-a mai fost nevoie de cuvinte. Am plecat mai departe, la fel de firesc cum ne-am întâlnit şi cum ne-am îmbrăţişat.

Un alt moment din cutiuţa mea de amintiri-smarald este o zi de vară plină, în care mă îndreptam spre birou. La vremea aceea lucram în Cotroceni şi traseul meu cuprindea coborârea dintre palatul Cotroceni şi Grădina Botanică. Povestea are câţiva ani, dar este la fel de dragă. Deci, era dimineaţă, mergeam moţăind spre birou, când ce să vezi. Ajung în dreptul stopului de la Grădina Botanică şi constat cu surprindere că ADP-ul tăia toate tufele de trandafiri din scuar, roze splendide, în plină floare, trandafiri cu care eu îmi alinam dimineţile în stopurile prea lungi. Privesc înmărmurită cum foarfeci uriaşe tăiau fără milă trandafirii şi aproape că-mi vine să plâng. Unul dintre ADP-işti mă vede, vede probabil şi tristeţea mea şi mă întreabă : “Vreţi nişte trandafiri?”. Ca trezită din vis, spun că da, gândindu-mă că le mai prelungesc un pic viaţa. Iar omul acela mi-a umplut maşina de trandafiri! În câteva minute, maşina mea semăna cu acele căruţe pline cu flori, eram înconjurată, copleşită şi înmiresmată de acei minunaţi trandafiri roşi, catifelaţi şi rumeni, de-ţi era mai mare dragul să-i sorbi prin toate simţurile! Aproape că simt şi astăzi aroma lor!

Un alt dar este al unui bărbat pe care nu-l cunosc, căruia nu-i ştiu decât vocea. Pe vremea aceea, ceva mai recent oricum, lângă locaţia căminului în care lucram, se renova grădiniţa de copii, care era o clădire cu 3 nivele. Intr-o dimineaţă, parchez în curtea căminului şi când închideam maşina, aud: “ BUNA DIMINEATA!” tare, puternic, acoperind şi înghiţind toată liniştea dimineţii! Eu mă uit în dreapta, mă uit în stânga şi cum nu văd pe nimeni încep să mă bănui de ceva patologii îngrijorătoare. Nu fac nici doi paşi şi aud din nou, poate mai tunător decât prima dată: “BUNA DIMINEATA!”, iar îmi rotesc privire şi încep să mă sperii, căci nici acum nu văd pe nimeni, dar de data asta eram chiar sigură că auzisem o voce! “AICI SUS!” aud din nou şi abia atunci îmi ridic privirile către clădirea unde se lucra de zor! Văd 2 siluete masculine, dintre care una dădea din mâini şi striga jovial: “Bună dimineaţa!” Din aceea zi, acel om, mi-a spus în fiecare dimineaţă, timp de vreo 2-3 luni, cât a durat renovarea, “bună dimineaţă!” cu o bucurie, cu o poftă de viaţă, care-mi aducea întotdeauna pe buze un zâmbet. A plecat la fel de brusc cum a venit. Nu ştiu cine este, dar dacă, printr-o întâmplare citeşte rândurile acestea, aş vrea să-i mulţmesc! Mulţumesc om bun, care mi-ai făcut dimineţile mai frumoase!

Păstrez o amintire dragă primelor versuri care mi-au fost destinate, primelor săruturi, primelor nopţi de dragoste, primelor vise împlinite, primelor iubiri…ce cadouri minunate!

Insă dincolo de toate astea, cred că cel mai frumos dar pe care fiecare dintre noi l-a primit deja este însăşi VIATA! Căci nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă ea n-ar fi existat! Aş vrea să aduc un omagiu vieţii, mai ales acum când suntem înconjuraţi de adevărate masacre, abuzuri, violenţe aduse vieţii! Când renunţăm poate prea repede, poate prea facil, prea tăcut la ceea ce este cu adevărat cel mai preţios dar! Draga noastră viaţă care ne însoţeşte în fiecare zi, care nu se revoltă şi nu cere socoteală şi pe care o uităm prea grăbit.

Decembrie este luna cadouri. Poate că nu este luna cadourilor doar pentru ceilalti, poate este şi luna cadourilor pentru noi înşine. Haideţi să dăruim vieţii din noi un dar, s-o primim mai viu, s-o preţuim mai înalt, s-o respectăm mai demn!