Scrisoare catre Mos Craciun

Dragă Moş Crăciun,

Mă bucur că-mi dau libertatea de a-ţi scrie din nou. Mi-a fost atât de dor de tine, dar abia acum îmi dau seama cât…şi poate acesta este chiar primul cadou pe care mi-l fac(i).

Da, ai dreptate să fii supărat pe mine, nu ţi-am mai scris de când doar nasul mi se-ntrezărea între fular şi căciuliţă, de când mâncam zăpadă pe post de cel mai rafinat desert, de când credeam că tot ce zboară, are ciocul lung şi portocaliu aduce copii frumoşi şi doriţi. Te-am abandonat de când credeam că părinţii sunt nemuritori, iar cele mai mari dezastre în lume se legau de faptul că băieţelul care-mi plăcea nu se uita la mine (deşi, dacă stau şi mă gândesc a rămas şi acum unul dintre dezastrele din lumea asta ). Nu m-am mai gândit serios la tine de când mă aruncam în nămeţi pe post de pufoasă saltea, de când gerul îmi înfigea mii de ace pe faţă şi mă rugam de mama, care mă striga de la geam să vin acasă : “mai staaaaaaaaaaau puţiiiiiiiiiiiiin, te rooooog!”

Da, te-am uitat şi te-am trădat. Imi plec privirea şi roşesc obrajii…Am renunţat să mai cred în tine, sperând că aşa voi fii mai adult, mai matur sau mai responsabil. Ha, ce iluzie! Am aruncat grăbită haina copilăriei crezând că sacoul de adult îmi va da şi curajul de a privi înainte. Ce eroare vestimentară! M-am lepădat de visele suave ale fetiţei cu ochi-mirare şi mi-am împovărat umerii cu deadline-uri – chin.

Mi-e dor să mai merg cu sania, mi-e dor să mai fac oamenii de zăpadă cu nas de morcovi şi ochii de tăciune, cazemate din cărămizi de nea, în care să-mi ascund speranţele şi să-mi ofer braţele pe post de îmbrăţişări cashmir. N-am mai aşteptat de atunci pe nimeni, niciodată cu atâta emoţie şi bucurie…poate doar pe cel iubit…

Astăzi însă sunt gata să te recunosc, să te accept şi să te primesc din nou, poate cu aceeaşi bucurie! Căci abia acum am înţeles că maturitatea nu are nimic de-a face cu uciderea copilului din tine! Că pot să fiu foarte adult, păstrându-mi încă bucuriile naive şi mărute ale celor mici: descoperirea unui gândăcel, uimirea în faţa unui fulg de nea, o vată de zahăr ars, o floare în păr, un bileţel ascuns în geantă, un secret între fete, un dat în leagăn etc.

Da, am fost cuminte şi anul acesta: nu mi-am trădat prietenii, nu mi-am rănit apropiaţii, nu m-am dat la o parte când a fost vorba să le fiu stâlp sau pavăză. Am făcut cele mai frumoase cadouri din viaţa unora şi am scris despre cele mai ascunse sentimente din viaţa altora. Am ştiut când să tac şi când să ascult, când să mă scutur şi când să mă înfrunt cu mine însămi. Am mers mai departe, deşi uneori drumul a fost alunecos sau îngust. Am renăscut ca femeie, plătind cu genunchiul meu stâng. Am citit, am iubit, am uitat, am iertat, am cunoscut oamenii noi şi i-am păstrat pe cei vechi…am mers în locuri în care nu credeam că voi ajunge vreodată şi am întâlnit oameni-cadou.

Să ştii că m-am spălat pe dinţi în fiecare dimineaţă şi pe gânduri în fiecare anotimp. Mi-am făcut ordine în dulap şi în relaţii şi am aruncat, din ambele, lucrurile care mă strângeau sau îmi erau prea lejere. Mi-am aşezat bărbaţii pe post de accesorii, şi nu de tainic înveliş, asta după ce am rămas dezgolită de prea multe ori, şi mi-am înfipt în piept cuceriri efemere, care să aline femeia din mine şi să-mi întristeze aşteptările de mâine. Mi-am făcut temele la capitolul emoţii şi am recuperat din restanţele zborului, căci mi-am găsit încă o pereche de aripi.

Anul acesta am să te aştept, cu toate neaşteptările de până acum, cu tot ce mi-am interzis să simt pentru tine în fiecare an, cu toate negările existenţei tale. Am să te aştept! Promit!

Am să te aştept cu brad împodobit cu amintiri dragi, cu steluţe aurii de doruri, cu beteală îmbujorată de emoţie, cu globuri mari şi lucioase în care să-mi oglindesc tăcerile, cu cetini încărcate cu clopoţei de bucurie şi luciri de credinţă. Am să te aştept cu cozonac frământat cu speranţă, îndesat cu arome de nuci – copilărie şi cacao – zâmbet. Am să împachetez sarmelele în foi de încredere şi am să torn în pahare rubensiene vin purpuriu. Am să perpelesc fripturi în sânge şi cârnaţi osândiţi la răsfăţ. Am să te aştept cu mere coapte în sân şi gutui dulci în gene, cu plăcinţele doldora de desfătări alese şi iz de sărbătoare.

Am să-ţi spun cea mai frumoasă poezia nescrisă vreodată şi am să-mi amintesc toate colindele vechi, cu care odinioară reuşeam să-mi umplu poala cu nuci şi bomboane de pom, tari şi învelite în staniol.

Nu-mi doresc să-mi aduci ceva anume…de acum îmi este suficient să ştiu că exişti în ochii şi în zâmbetele tuturor copiilor (mai mari sau mai mici) care te aşteaptă an de an.

Pe curând!

Cu drag,

Daniela