LA MULTI ANI!

Un an in care sa aveti curajul de a visa, indrazneala de a pune
in practica visele si linistea
de a va bucura de ele!

In rest, iubire...iubire...iubire!

Vreme de…bilanţ

Întotdeauna sfârşitul anului mă îndeamnă la timp de reflecţie asupra anului care tocmai îşi trage încet cortina de catifea.

Din 2006, împreună cu buna şi draga mea prietenă C., mă întâlnesc, întotdeauna într-o locaţie proaspătă, să tăinuim ce-a fost, cum a fost, cum ne-ar fi plăcut să fie anul ce tocmai a trecut. Ne aşezăm nestingherite la masă, în faţa unei băuturi nonalcoolice (ca să avem mintea limpede şi pixul stăpânit) şi al unui desert care să mai îndulcească bilanţul crud, şi petrecem cel puţin 2- 3 ore răsfoind, şi pe faţă şi pe dos, anul în prag de rămas-bun.

Trecem plusurile şi realizările cu bucurie şi neastâmpăr, cu licăriri în priviri ce amintesc de bucuria momentului iniţial de înfăptuire, iar minusurile cu îngăduinţă şi scris mărunt, ca să pară, cel puţin, mai neumbroase. Le găsim justificări raţionale şi scuze valabile şi, dacă nici aşa nu simţim că ar fi suficient, găsim un vinovat de fiecare dată în altcineva decât noi înşine. Este un răsfăţ care ne mai oblojeşte regretele, deşi amândouă ştim că am contribuit cu vârf şi îndesat la propria suferinţă. Nu ştiu cum reuşim, dar de fiecare dată ne iese cu minus şi dezamăgire la capitolul bărbaţi şi nici acum n-am stabilit dacă aşteptările noastre sunt prea mari sau ei sunt prea mici. Da, bine, ştim: adevărul este întotdeauna la mijloc!

Ne avântăm apoi cu speranţă şi încredere în anul ce bate-n poartă, creionând mental planuri mai mult sau mai puţin îndrăzneţe. Ne amuzăm, ne împărtăşim şi bunele şi relele, ne mirăm de ce-am făcut sau n-am făcut, reinventăm trecuturi posibile, dar niciodată realizabile, şi aruncăm în viitor gânduri bune şi dorinţe tainice. Apoi, frunzărim agale anii anteriori, bilanţurile tocite şi visele care nu s-au împinit (încă !). Intotdeauna ne amintim cu drag momentele notate şi ne mirăm, cu naivitatea copilului care încă nu a înţeles cum este povestea asta cu timpul, cum mai trece vremea!

Este unul dintre momentele pe care le aştept cu mare drag şi emoţie la fiecare sfârşit de an şi care s-a transformat într-o frumoasă tradiţie!

Aşa că m-am gândit să fac şi un bilanţ al acestui blog, să încep şi aici un ritual, în care să văd care au fost rândurile cele mai citite, cele mai comentate, cele mai like-uite! Aşa că, să curgă bilanţul şi comentariile de rigoare:

CATEGORIA CELE MAI CITITE POSTARI:

Locul 1: Sărută-mă

Locul 2: Dar tu a(l) cui eşti?

Locul 3: Cum îmi doresc să fiu iubită?

Trebuie să vă mărturisesc că a fost o surprinză extrem de plăcută să constat că cea mai vizionată postare a fost textul în care am abordat pentru prima oară zona senzuală, iniţial temându-mă să postez un astfel de text, gândindu-mă să nu fie interpretat ca o îndrăzneală indecentă. Pe de altă parte, mă bucur teribil că lumea tânjeşte după gesturi tandre şi că iubirea rămâne un subiect actual şi fecund.

CATEGORIA CELE MAI COMENTATE TEXTE:

Locul 1: Dar tu a(l) cui eşti?

Locul 2: Inimă de câine

Locul 3: Cele mai frumoase daruri

Este singurul top în care apare recenzia unei piese de teatru, de care îmi amintesc cu mare plăcere şi pe care o recomand cu drag. Am scris cu emoţie despre felul în care eu am văzut piesele de teatru şi este un debut scriitoricesc al acestui an. Am văzut că au fost bine primite, aşa că am să continui şi anul viitor. În felul acesta am un motiv în plus să ajung la teatru !

CATEGORIA CELE MAI LIKE-UITE POSTARI:

Locul 1: Conjugă-mă la prezent

Locul 2: Dar tu a(l) cui eşti?

Locul 3: Scrisoare către Moş Crăciun

Textul de pe locul 1 este unul dintre textele mele preferate, deşi mă simt legata de fiecare dintre ele. Totuşi, “Conjugă-mă la prezent” vibrează în mine într-un fel special şi m-am bucurat acum să constat să este textul cu cele mai multe like-uri! Pe de altă parte, “Scrisoarea către Moş Crăciun”, deşi este un text postat recent, a reuşit să adune atât de multe aprecieri, încât existenţa lui Moş Crăciun devine o necesitate şi o mare bucurie în egală măsură!

Aş vrea să vă mulţumesc că mi-aţi oferit frânturi de timp spre lectură şi vă sunt recunoscătoare pentru încurajările de a mă scrie şi de aici înainte, pentru mesajele primite pe Facebook, pe mail şi chiar personal. Nu-mi place să fac promisiuni măreţe, pot doar să spun că ori de câte ori voi simţi nevoia şi emoţia de a scrie, o voi face cu sinceritatea şi curajul de a mă dezvălui aşa cum sunt.

Sarbatori fericite!

Sarbatori ninse cu clipe de magie !

Să ningă…

Aş vrea să ningă…să-mi acopere zăpada regretele şi dorurile grele, neîmplinirile ruginite şi iubirile veştejite, să-mi îmbrace umbrele-noapte şi nostalgiile-pustiu în blănuri albe şi pufoase, care să le facă astfel mai…purtabile.

Aş vrea să ningă…să-mi prind în gene fulgi de nea, care să-mi înceţoşeze imaginile mâloase, să-mi şteargă urâtul din jur şi să-mi îngreuneze pleoapele atunci când clipesc, cu imagini imaculate, senine şi vii.

Aş vrea să ningă…să mă sărute gerul pe buzele arse de săruturi fără chip şi să potolească astfel în mine clocotul nonîmplinirilor, ce-mi locuiesc gândurile lălâi.

Aş vrea să ningă…şi să-mi fac nămeţi de vorbe line, de întâlniri de suflet, cu oameni care să vadă şi dincolo de propriile lor nevoi sau dorinţe, dincolo de propria piele şi orgoliu, cu prieteni alături de care să te bucuri de micile momente de fericire, ale tale sau ale ei/lui şi cu care să-ţi împărtăşeşti visele fără să te temi c-o să te judece.

Aş vrea să ningă…să pot face bulgări mari de omăt cu care să lovesc în mijlocul angoaselor, întrebărilor goale şi grijilor inutile.

Aş vrea să ningă…să-mi fac oameni de zăpadă care să nu se topească în braţele mele şi cărora să le şoptesc taine vechi şi adevăruri noi...despre oamenii de trup, dar cu puţin, din ce în ce mai puţin, suflet.

Aş vrea să ningă lent…ca să-mi acordez ritmul cu liniştea aşezării fulgului de nea pe obraz, cu nu tumultul fiecărei zile, cu bruiajul continuu şi infernal al agitaţiei de peste tot, menită cică să aducă sărbătorile mai aproape...dar tare mă tem că nu face decât să le îndepărteze.

Aş vrea să ningă…şi să înfrumuseţeze ceea ce mai poate fi înfrumuseţat…mai cred încă în frumos, în sincer, în alb…

Ştiu, o să-mi spuneţi că nu fac decât să arunc gunoiul sub preş, sub covor alb şi moale, să mă fac că nu văd şi nu înţeleg că lumea s-a năclăit în compromisuri fetide, aranjamente alunecoase, relaţii de interes şi speculatorii. Da, poate că asta fac…numai că uneori am nevoie de timp, de o pauză, în care să mai respire şi un pic de aer proaspăt, în care să-mi aduc forţele fragile, să mă scutur de negativ şi să-mi iau curajul de gât…ca să pot să dau covorul dalb la o parte…

Cele mai frumoase daruri

Imi place să primesc. De altfel, mai întâi, copii fiind, învăţăm să primim. Ca prim născut şi răsfăţel am primit tot ce puteau ai mei să ofere. Am fost copilul dorit şi aşteptat, iar aceşti copii sunt înfăşaţi cu iubire, au în aura lor sclipiri de acceptare, bună-voinţă, bagaj primordial pentru viitoarele experienţe, dar, în egală măsură, sunt obişnuiţi mai degrabă să primească. Aşa se face că muuuult mai târziu am început să ofer…şi şi mai târziu să mă bucur c-o fac, să am plăcerea, bucuria, lumina de a oferi, împărtăşi, de a dărui total şi necondiţionat, gratis şi fără aşteptări. Ii datorez această primă lecţie fratelui meu, care încă de la grădiniţă (a lui, pentru că eu eram deja la debutul şcolarităţii) aducea acasă jumătate din desertul lui, ceea ce pe mine mă înnebunea, căci nu puteam pe atunci să înţeleg cum de reuşea să fie atât de fericit când îmi dădea mie jumătate, în condiţiile în care eu nu ştiam pe unde să mă mai ascund, ca să nu fiu nevoită sa împart cu el ciocolata pe din două! Cum să dau jumătate din ce mi se cuvenea doar mie! Adesea, primii născuţi trăiesc greu această separare a universului unic de până atunci, în două bucăţi egale, o resimt ca pe o pedeapsă nemeritată, pentru că nu făcuseră nicio boacănă… recentă, cel puţin!

Fratele meu însă a făcut asta cu stoicism, cu atâta lejeritate, firesc şi seninătate în priviri, încât a pus în mine treptat şi sigur lecţia dăruirii necondiţionate. Multumesc dragule!

Acum, din bucuria primirii unui cadou, momentul pe care-l savurez este despachetarea lui. Imi plac cadourile frumos împachetate, pe care ador să le desfac lung, prelungind emoţia descoperiri. In acele câteva clipe, îmi trec fulgerător prin minte mii de variante posibile, de imagini, culori, mărimi, forme şi toată această avanlanşă mentală îmi creează o stare aproape euforică. Mă îmbăt cu “şi dacă o fi …”-uri ce pocnesc în mintea mea precum artificiile.

Pe de altă parte, cel mai mult îmi plac cadourile-emoţie, cadorile-amintire (nu concret - materiale) pentru că mă iluzionez poate că le pot lua cu mine şi după marea trecere. Decembrie ceţos m-a făcut să mă gândesc la cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit până acum. Aş fi vrut să povestesc şi despre darurile oferite, pentru că am câteva foooarte dragi, dar cum ele aparţin acum altor persoane, ar fi trebuit să le cer acordul, dar degetele forfotesc prea nerăbdătoare să scrie, aşa că nu mai am timp şi pentru acorduri, decât de colind, cel mult.

Cred că cele mai frumoase cadouri sunt cele pe care nu le-am aşteptat, cele care au venit într-o zi care să nu “reclame” un dar (de ex., aniversare, onomastică, mărţişor etc), care au venit de la oameni neaşteptaţi sau chiar necunoscuţi, însoţite de lacrimi sau de zâmbete sau poate de la oameni în care te oglindeşti.

Imi amintesc cu drag, de ex., de o zi când mă plimbam prin Cişmigiu, acum vreo 2 ani, şi văd că vin din faţa mea două surori: una mai mare şi una cu câţiva ani mai micuţă (să fi avut vreo 6-7 ani). Fetiţa se uită la mine, însă eu sunt obişuită ca lumea să mă privească, pentru că ştiu că minusculiozitatea mea atrage! Numai că, atunci când ajunge în dreptul meu, fetiţa îmi zâmbeşte cu toată faţa şi vine şi mă îmbrăţişează puternic. Iniţial, am rămas blocată în gestul ei, dar atunci când sora mai mare a sărit s-o desrpindă, am reacţionat şi m-am oferit spre îmbrăţişare cu bucuria de a putea răspunde conţinător unui asemenea gest. A fost o îmbrăţişare lungă, iar când ne-am despărţit eram atât de împlinite amândouă, încât n-a mai fost nevoie de cuvinte. Am plecat mai departe, la fel de firesc cum ne-am întâlnit şi cum ne-am îmbrăţişat.

Un alt moment din cutiuţa mea de amintiri-smarald este o zi de vară plină, în care mă îndreptam spre birou. La vremea aceea lucram în Cotroceni şi traseul meu cuprindea coborârea dintre palatul Cotroceni şi Grădina Botanică. Povestea are câţiva ani, dar este la fel de dragă. Deci, era dimineaţă, mergeam moţăind spre birou, când ce să vezi. Ajung în dreptul stopului de la Grădina Botanică şi constat cu surprindere că ADP-ul tăia toate tufele de trandafiri din scuar, roze splendide, în plină floare, trandafiri cu care eu îmi alinam dimineţile în stopurile prea lungi. Privesc înmărmurită cum foarfeci uriaşe tăiau fără milă trandafirii şi aproape că-mi vine să plâng. Unul dintre ADP-işti mă vede, vede probabil şi tristeţea mea şi mă întreabă : “Vreţi nişte trandafiri?”. Ca trezită din vis, spun că da, gândindu-mă că le mai prelungesc un pic viaţa. Iar omul acela mi-a umplut maşina de trandafiri! În câteva minute, maşina mea semăna cu acele căruţe pline cu flori, eram înconjurată, copleşită şi înmiresmată de acei minunaţi trandafiri roşi, catifelaţi şi rumeni, de-ţi era mai mare dragul să-i sorbi prin toate simţurile! Aproape că simt şi astăzi aroma lor!

Un alt dar este al unui bărbat pe care nu-l cunosc, căruia nu-i ştiu decât vocea. Pe vremea aceea, ceva mai recent oricum, lângă locaţia căminului în care lucram, se renova grădiniţa de copii, care era o clădire cu 3 nivele. Intr-o dimineaţă, parchez în curtea căminului şi când închideam maşina, aud: “ BUNA DIMINEATA!” tare, puternic, acoperind şi înghiţind toată liniştea dimineţii! Eu mă uit în dreapta, mă uit în stânga şi cum nu văd pe nimeni încep să mă bănui de ceva patologii îngrijorătoare. Nu fac nici doi paşi şi aud din nou, poate mai tunător decât prima dată: “BUNA DIMINEATA!”, iar îmi rotesc privire şi încep să mă sperii, căci nici acum nu văd pe nimeni, dar de data asta eram chiar sigură că auzisem o voce! “AICI SUS!” aud din nou şi abia atunci îmi ridic privirile către clădirea unde se lucra de zor! Văd 2 siluete masculine, dintre care una dădea din mâini şi striga jovial: “Bună dimineaţa!” Din aceea zi, acel om, mi-a spus în fiecare dimineaţă, timp de vreo 2-3 luni, cât a durat renovarea, “bună dimineaţă!” cu o bucurie, cu o poftă de viaţă, care-mi aducea întotdeauna pe buze un zâmbet. A plecat la fel de brusc cum a venit. Nu ştiu cine este, dar dacă, printr-o întâmplare citeşte rândurile acestea, aş vrea să-i mulţmesc! Mulţumesc om bun, care mi-ai făcut dimineţile mai frumoase!

Păstrez o amintire dragă primelor versuri care mi-au fost destinate, primelor săruturi, primelor nopţi de dragoste, primelor vise împlinite, primelor iubiri…ce cadouri minunate!

Insă dincolo de toate astea, cred că cel mai frumos dar pe care fiecare dintre noi l-a primit deja este însăşi VIATA! Căci nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă ea n-ar fi existat! Aş vrea să aduc un omagiu vieţii, mai ales acum când suntem înconjuraţi de adevărate masacre, abuzuri, violenţe aduse vieţii! Când renunţăm poate prea repede, poate prea facil, prea tăcut la ceea ce este cu adevărat cel mai preţios dar! Draga noastră viaţă care ne însoţeşte în fiecare zi, care nu se revoltă şi nu cere socoteală şi pe care o uităm prea grăbit.

Decembrie este luna cadouri. Poate că nu este luna cadourilor doar pentru ceilalti, poate este şi luna cadourilor pentru noi înşine. Haideţi să dăruim vieţii din noi un dar, s-o primim mai viu, s-o preţuim mai înalt, s-o respectăm mai demn!

Scrisoare catre Mos Craciun

Dragă Moş Crăciun,

Mă bucur că-mi dau libertatea de a-ţi scrie din nou. Mi-a fost atât de dor de tine, dar abia acum îmi dau seama cât…şi poate acesta este chiar primul cadou pe care mi-l fac(i).

Da, ai dreptate să fii supărat pe mine, nu ţi-am mai scris de când doar nasul mi se-ntrezărea între fular şi căciuliţă, de când mâncam zăpadă pe post de cel mai rafinat desert, de când credeam că tot ce zboară, are ciocul lung şi portocaliu aduce copii frumoşi şi doriţi. Te-am abandonat de când credeam că părinţii sunt nemuritori, iar cele mai mari dezastre în lume se legau de faptul că băieţelul care-mi plăcea nu se uita la mine (deşi, dacă stau şi mă gândesc a rămas şi acum unul dintre dezastrele din lumea asta ). Nu m-am mai gândit serios la tine de când mă aruncam în nămeţi pe post de pufoasă saltea, de când gerul îmi înfigea mii de ace pe faţă şi mă rugam de mama, care mă striga de la geam să vin acasă : “mai staaaaaaaaaaau puţiiiiiiiiiiiiin, te rooooog!”

Da, te-am uitat şi te-am trădat. Imi plec privirea şi roşesc obrajii…Am renunţat să mai cred în tine, sperând că aşa voi fii mai adult, mai matur sau mai responsabil. Ha, ce iluzie! Am aruncat grăbită haina copilăriei crezând că sacoul de adult îmi va da şi curajul de a privi înainte. Ce eroare vestimentară! M-am lepădat de visele suave ale fetiţei cu ochi-mirare şi mi-am împovărat umerii cu deadline-uri – chin.

Mi-e dor să mai merg cu sania, mi-e dor să mai fac oamenii de zăpadă cu nas de morcovi şi ochii de tăciune, cazemate din cărămizi de nea, în care să-mi ascund speranţele şi să-mi ofer braţele pe post de îmbrăţişări cashmir. N-am mai aşteptat de atunci pe nimeni, niciodată cu atâta emoţie şi bucurie…poate doar pe cel iubit…

Astăzi însă sunt gata să te recunosc, să te accept şi să te primesc din nou, poate cu aceeaşi bucurie! Căci abia acum am înţeles că maturitatea nu are nimic de-a face cu uciderea copilului din tine! Că pot să fiu foarte adult, păstrându-mi încă bucuriile naive şi mărute ale celor mici: descoperirea unui gândăcel, uimirea în faţa unui fulg de nea, o vată de zahăr ars, o floare în păr, un bileţel ascuns în geantă, un secret între fete, un dat în leagăn etc.

Da, am fost cuminte şi anul acesta: nu mi-am trădat prietenii, nu mi-am rănit apropiaţii, nu m-am dat la o parte când a fost vorba să le fiu stâlp sau pavăză. Am făcut cele mai frumoase cadouri din viaţa unora şi am scris despre cele mai ascunse sentimente din viaţa altora. Am ştiut când să tac şi când să ascult, când să mă scutur şi când să mă înfrunt cu mine însămi. Am mers mai departe, deşi uneori drumul a fost alunecos sau îngust. Am renăscut ca femeie, plătind cu genunchiul meu stâng. Am citit, am iubit, am uitat, am iertat, am cunoscut oamenii noi şi i-am păstrat pe cei vechi…am mers în locuri în care nu credeam că voi ajunge vreodată şi am întâlnit oameni-cadou.

Să ştii că m-am spălat pe dinţi în fiecare dimineaţă şi pe gânduri în fiecare anotimp. Mi-am făcut ordine în dulap şi în relaţii şi am aruncat, din ambele, lucrurile care mă strângeau sau îmi erau prea lejere. Mi-am aşezat bărbaţii pe post de accesorii, şi nu de tainic înveliş, asta după ce am rămas dezgolită de prea multe ori, şi mi-am înfipt în piept cuceriri efemere, care să aline femeia din mine şi să-mi întristeze aşteptările de mâine. Mi-am făcut temele la capitolul emoţii şi am recuperat din restanţele zborului, căci mi-am găsit încă o pereche de aripi.

Anul acesta am să te aştept, cu toate neaşteptările de până acum, cu tot ce mi-am interzis să simt pentru tine în fiecare an, cu toate negările existenţei tale. Am să te aştept! Promit!

Am să te aştept cu brad împodobit cu amintiri dragi, cu steluţe aurii de doruri, cu beteală îmbujorată de emoţie, cu globuri mari şi lucioase în care să-mi oglindesc tăcerile, cu cetini încărcate cu clopoţei de bucurie şi luciri de credinţă. Am să te aştept cu cozonac frământat cu speranţă, îndesat cu arome de nuci – copilărie şi cacao – zâmbet. Am să împachetez sarmelele în foi de încredere şi am să torn în pahare rubensiene vin purpuriu. Am să perpelesc fripturi în sânge şi cârnaţi osândiţi la răsfăţ. Am să te aştept cu mere coapte în sân şi gutui dulci în gene, cu plăcinţele doldora de desfătări alese şi iz de sărbătoare.

Am să-ţi spun cea mai frumoasă poezia nescrisă vreodată şi am să-mi amintesc toate colindele vechi, cu care odinioară reuşeam să-mi umplu poala cu nuci şi bomboane de pom, tari şi învelite în staniol.

Nu-mi doresc să-mi aduci ceva anume…de acum îmi este suficient să ştiu că exişti în ochii şi în zâmbetele tuturor copiilor (mai mari sau mai mici) care te aşteaptă an de an.

Pe curând!

Cu drag,

Daniela

România mea

Trăiesc în România, fără să aleg asta. Ţara nu ţi-o alegi, aşa cum nu-ţi alegi părinţii sau aspectul fizic, calităţile sublime sau defectele cele mai ruşinoase. Incercam zilele trecute un exerciţiu de memorie, cu scopul de a vedea când şi cum am integrat eu ideea de român, românitate, mândrie naţională şi când s-a cuibărit în mine emoţia care mă încearcă ori de câte ori câştigă vreun sportiv român vreo medalie şi steagul nostru este pe podium.

Prima amintire care-mi vine în minte este grădiniţa când îmbrăcam cu mândrie uniforma de viteaz şoim al patriei. Apoi îmi aduc aminte amuzată, cum în clasele primare cântam în fiecare dimineaţă Tricolorul, cu ochii la portretul Tovarăşului. Tovarăşa învăţătoare, o doamnă de modă veche, de o eleganţă care mi-a rămas în minte ca un adevărat reper de stil, ne dădea tonul, ridicând uşor degetul arătător de la mâna dreaptă şi apoi ieşea din clasă, cu catalogul la subraţ. Probabil că i se părea stupid ceea ce noi executam cu aplomb şi mă întreb cum de reuşeam să stăm cuminţi, în picioare şi să cântăm până la capăt Tricolorul, în contextul în care astăzi abandonul şcolar este o modă, nu o excepţie. Cert este că versurile le ştiu şi astăzi. Probabil că acolo, încet-încet s-a strecurat fiorul naţional. Culmea este, că îmi amintesc că terminam de cântat şi, pentru că nu ştiam ce să mai facem, o luam de la capăt, de la sine! Sigur că sună cam tâmpiţel povestea astea, cu 30 şi ceva de copii aliniaţi care cântă cuminţi imnul naţional al vremii, pe de altă parte, este şi dovada unei discipline personale, astăzi greu de imaginat la copiii de 6-7 ani, mai nou diagnosticaţi din plin cu ADHD.

Apoi m-am străduit din greu să fiu făcută pionier în prima serie, la cei merituoşi adică, căci era o adevărată mândrie să porţi cravata cu tricolorul. Imi amintesc momentul, emoţia pe care am avut-o, cum repetam eu ce înseamnă fiecare culoare (le ştiu şi astăzi: roşu – sângele eroilor, galben – spicele de grâu, albastru – cerul senin, adică pace)

In cele din urmă, mi-am dorit să fiu comandat de ceva, de grupă, de detaşament, de unitate (ăsta era cel mai mare!). Drumul meu spre ascensiune s-a oprit dramatic la comandant de grupă (adică aveam şnur roşu în piept) pentru că Revoluţia din `89 mi-a curmat cariera înfloritoare pe care tocmai începusem să mă afirm. Acum, ca să fiu sinceră, n-aş fi ajuns niciodată comandant de detaşament, pentru că el, comandantul, era un băieţel (Mirel) chiar mai bun decât mine, şi ştiam asta! Imi amintesc în schimb formula: “tovarăşe comandant de detaşament, grupa a treia cu un efectiv de 8 (?) pioneri este gata pentru începerea activităţii. A raportat comandant de grupă, Daniela Dumitrescu.” Doamne, şi ce mândră mai eram, când salutam eu ostăşeşte! Nu ştiu dacă de-alungul vieţii am mai trăit un asemenea sentiment de mândrie patrotică, în sensul cel mai naiv al cuvântului. Astăzi, în ce mai cred copiii? Când mai poartã ei tricolorul la gât ?

Poate nu toate alegerile cu şnur în piept erau corecte, dar chestia asta funcţiona teribil ca un sistem de motivare internă. Acum, copii întrebă cu ochi trişti, de ce să mai înveţe, când intelectualii au cele mai mici salarii, când părinţii lor ingineri sau profesori, se târăsc de pe azi pe mâine, când preşedintele statului nu mai spune “Invăţaţi, învăţaţi, învăţaţi”, ci că avem nevoie de chelneri, iar medicii să mai meargă şi prin zările calde.

Nu elogiez comunismul. Dar cum se face că aruncăm necondiţionat la gunoi totul, fără să alegem grâul de neghină. Astăzi cum află copiii care este Imnul Naţional şi de câte ori îl cântă în viaţă?

Inainte cei din străinătate asociau România cu performanţele sportive, cu cele 2-3 nume arhicunoscute pe care nu le mai enumăr, dar care încep să pălească uşor. Astăzi, România este asociată cu cerşetoria, etniile conlocuitoare şi cu tot ce înseamnă activitate ilicită. Tare trist. Aşa că de unde şi cum să crească mândria naţională? Mai mult, dacă apuci să zici ceva despre românism, eşti considerat desuet, naţionalist sau chiar extremist.

Eu încã mai cred în România, încã nu las privirea în jos atunci când sunt întrebatã din ce ţarã sunt, deşi îmi vine din ce în ce mai trist, încã lãcrimez la paradele militare şi iubesc acea parte din mine tricolorã. Nu-mi mai pun tricolorul la gat (desi mi-ar placea ca un designer sa gandeasca niste modele tricolore), dar, in fiecare an de 1 Decembrie, troneaza la geamul copilariei mele, unul dintre cele mai mari steaguri :) !

La voi cum s-a înscris ideea de român ?