Bărbaţii spun ADIO tăcând

Bărbaţii sunt (sau ar trebui să fie) maeştri ai vânătorii, ai atacului, ai începutului, ceea ce s-ar traduce astăzi că sunt, din punct de vedere ancestral, deschizători de drumuri, spărgători de gheaţă, adică cei care pornesc relaţia. Sigur că femeile au învăţat cu greu că nu este un capăt de ţară să faci tu primul pas şi aştept cu nerăbdare ziua în care o să văd pe stradă o femeie care să ciupească de fund un tip şi să-i arunce peste umăr un “Ce faci păpuşu`?”

Una peste alta, hai să spunem că la capitolul “început de relaţiei” lucrurile s-au mai echilibrat şi de bine de rău, pornim relaţii, existând astăzi o mai mare permisivitate de ambele părţi.

Situaţia devine însă cel puţin interesantă când este vorba despre închisul relaţiei. Acolo, nimeni nu se mai aruncă cu pieptul înainte, nu prea ne vine să-i trântim în faţă celuilalt “dispari!”. Ne despărţim greu, de cele mai multe ori urât, cu urme destul de dureroase, cu lacrimi, culpabilizări, furie, deznădejde, regret şi muuuuulte semne de întrebare. Destul de rar aud oameni care se despart în culmea fericirii, ci mai degrabă eliberaţi, uşuraţi că au scăpat.

Analizând un pic situaţia, am constatat că există trei mari variante masculine de a închide relaţia:

1. se diluează din peisaj, devenind manifestarea vie a expresiei “dispare ca măgaru-n ceaţă”. Toate bune şi frumoase şi hop! vine ziua fatidică în care nu mai dă niciun semn, pe niciunul dintre mijloacele, mai tradiţionale sau mai moderne, de comunicare. Nu mai sună telefonul, care zbârnâia până cum, nu mai beep-uie niciun sms, nu-ţi mai umple inbox-ul cu toate prostiile de bancuri, poze, pps-uri etc. O zi, două o suporţi. Apoi îl întrebi ce se întâmplă şi te linişteşti niţel când îţi spune că este foarte ocupat, nu s-a întâmplat nimic, sunt nişte probleme la firmă, şeful e nebun şi el este singurul care poate salva situatia, aşa că trebuie să fii înţelegătoare în perioada asta foooarte grea!!! Ok, eşti înţelegătoare o săptămână, poate două, dar cum simptomele sunt aceleaşi ceri lămuriri suplimentare. Discursul lui nu se schimbă, numai că tu nu mai crezi în el, aşa că insişti. “ok, înţeleg că eşti ocupat, dar cât îţi ia să dai un telefon?” El nu şi nu, că totul este în regulă, ţie ţi se pare! Dacă continui cu insistenţele, devi dintr-o dată “o isterică”, care nu mai este deloc suportivă în perioada asta foooarte grea! Ei bine draga mea, dacă îţi sună cunoscut scenariu să ştii că miroase a “ciao amore”!

2. a doua manieră prin care bărbaţii închid “vitejeşte” relaţiile însumează un buchet de mitocănele (şi astea nu sunt flori!). Adică se comportă din ce în ce mai jenant, brutal, umilitor, jignitor până atinge limita ta de suportabilitate, împingându-te să iei tu decizia de a spune stop joc! Aici se cadrează comportamente de la violenţa verbală la cea fizică, expunerea în compania unor alte chipuri feminine, aruncatul în dreapta şi-n stânga cu “perle”, acuze nejustificate, atacând exact zonele pe care le ştie mai vulnerabile la tine! In pragul disperării, spui că vrei să închizi povestea asta care a devenit atât de mâloasă, grea şi fetidă, iar atunci el aruncă cu nonşalanţă : “dacă aşa vrei tu…”

3. a treia şi cred că cea mai puţin frecventă categorie este cea a bărbaţilor suficient de maturi, coerenţi, clari care pot spune într-o formă, pe care mi-aş dori-o elegantă, că relaţia s-a terminat. Sigur că, dacă femeia nu-şi doreşte asta, va încerca poate să negociere, să se lamenteze, să ameninţe etc. Cred însă că un NU ferm (fără a fi violent), clar (fără urme de îndoială) şi sincer va fi acceptat până la urmă!

La o primă vedere, după cum bine se observă, două dintre cele trei variante sunt tăcânde, ceea ce mă duce cu gândul la ideea că bărbaţii nu prea ştiu să spună adio!

Precizez că există şi combinaţii de două luate câte trei! Adică, există şi posibilitatea de a îmbina variantele de mai sus, generând o diversitate de manifestări mai mult sau mai puţin penibile, ridicole şi stupide!

Pe de altă parte, există şi o variantă high, o octavă superioară, aşa cum este Neptun pentru Venus, în care bărbatul joacă duplicitar. Să mă explic: el poate să se comporte concret-material într-un sens, dar să aibă un discurs în alt sens! Şi mai clar: el poate să afirme la nivelul discursului că eşti soarele, minunea, viaţa, culoarea şi candoarea lui, dar comportamental să joace varianta 1 sau 2. Este poate situaţia cel mai greu de gestionat, pentru că mesajele astea duble îţi bochează perspectiva! Finalul este acelaşi, numai că povestea asta poate să se târască chiar şi câţiva ani de zile!

Jacques Salome spunea că viaţa nu este decât o succesiune de despărţiri. Cred în ziua unor despărţiri normale, în care să nu confundăm închiderea relaţiei cu închiderea comunicării, cu ignoratul atunci când ne întâlnim pe stradă, cu bârfitul pe la alţii a partenerului sau cu şicanările post-relaţionale, pe principiu “dacă eu nu sunt fericit, atunci îţi fac şi ţie viaţa amară!”

Haideţi să ne despărţim frumos, să păstrăm în felul acesta ceea ce a fost bun în relaţie, amintirea părţii ei vii, energetigene, fecunde şi luminoase, fără s-o murdărim cu un final terfelit în urât.