Cert este că am vizionat primul spectacol de dans contemporan de pe şcena Operei Naţionale şi asta este într-adevăr ceva inedit, pentru că alăturarea dintre foarte clasic şi foarte modern a solicitat de la mine multă îngăduinţă.
Inţeleg că premierea spectacolului a fost în decembrie 2010 şi este interesant faptul că Opera s-a desprins de rigorile baletului clasic încercând îndrăzneţ aceasta deschidere către modern şi chiar post-modern! Coregraful, respectiv Edward Clug, vine din baletul clasic, ca majoritatea coregrafilor de altfel, şi a ales să trăiască în Slovenia şi nu mă mai întreb de ce.
Vreau să precizez din capul locului, că nu sunt o specialistă! Aşa că voi scrie această cronică cu ochii spectatorului neavenit, cu aşteptările omului care apreciază corporalitatea şi se înclină în faţa muncii oamenilor care-şi doresc performanţă, care poartă baletul în suflet pe post de vis neîmplinit, precum şi a celui care a văzut pe la televizor spectacolele companiei Bejart, ceva documentare despre felul în care pregătesc ei spectacolele, înţelegând astfel munca teribilă, dăruirea până la epuizare şi maniera filigranată a includerii fiecărui gest în dans, deşi totul pare o curgere firească!
Deci, nu mă pricep, dar cum îmi place să experimentez, am zis de ce nu? Sigur că l-am “google”-it pe coregraf şi după ce am văzut că a luat şi nişte premii, că a fost nominalizat pe ici pe colo, m-am dus la spectacol cu anxietăţi ceva mai aşezate.
Trebuie să vă spun din start că de fapt sunt 2 spectacole, fără legătură unul cu altul. Chiar primul dintre ele, adică tangoul, este un spectacol ceva mai vechi, dar care s-a bucurat de succes încă de la debut şi care se menţine în cotaţii bune şi astăzi. Ei bine, da, şi mie mi-a plăcut mai mult prima parte. Muzica bună, de la Astor Piazzolla, la Goran Bregovic, Hugo Diaz sau Rene Dupere , aproape ca te ridica de pe scaun, unde mişcările de tango sunt aruncate pe ici-colo, ca pentru a-ţi aminti că totuşi vorba despre zvacnirea tango-ului, conturând trei tipuri de relatii („Blind“, „Fatal“, „Timid“), dar îmbinate, într-un colaj de zbateri corporale minunate, cu elemente din baletul clasic sau din acrobaţiile trapeziştilor, au făcut ca acest prim moment să fie relaxant şi îmbietor.
Cel de-al doilea moment, care ar fi trebui să fie ceva despre Romeo şi Julieta, ei bine, m-a cam pierdut, recunosc! Asta şi poate pentru că ritmurile uşor halucinogene ale lui Radiohead nu sunt tocmai uşor digerabile. Deci, n-am înţeles ce şi cum, de unde şi până unde, care cu cine, ce moment şi ce concluzie, m-am prins totuşi cine era Julieta (asta pentru că a dansat o singură balerină), dar n-am înţeles care dintre cei 6-7 balerini era totuşi Romeo! Ea, săraca, a trebuit să danseze cu fiecare, noroc că s-a mai odihnit când au dansat şi ei în grup. Mi-a plăcut ideea că femeia, în trecerea ei, traversează mai multe personaje masculine! Am înţeles apoi că ar fi fost vorba despre moment
ul în care Julieta se trezeşte şi vede că Romeo n-o mai face. Coregraful şi-a imaginat o posibilă continuare a vieţii Julietei de după acest moment! M-a dus cu gândul la încremenirea travaliului de doliu, la implacabilitatea suferinţei, la moartea emoţională a depresiei. Asta i-a ieşit!
Décorul destul de auter, iar costumele destul de negre, efecte de fotografie sepia şi colaje video, gândite de acelaşi Edward Clug.
Cred că ce mi-a plăcut cel mai mult la acest spectacol, a fost faptul că au predominat balerinii, nu balerinele. De data asta, greul a picat pe bărbaţi, ceea ce este destul de rar întâlnit în operele tradiţionale. Se vedea foarte clar balerinul clasic din ei, pentru că, din punctul meu de vedere, postura, expresia, ritualul mişcărilor este cert distinct faţă de cel al dansatorilor. Curgeau pe ei miile de ore de antrenament, siguranţa elementelor, precum şi dorinţa de a arăta că pot şi altceva! Indrăzneala, curajul şi satisfacţia de a depăşi o graniţă transpira din toată frământarea trupească. Din acest punct de vedere, merită toată aprecierea.
Pe scurt, spectacolul este o apariţie inedită în peisajul Operei! Repet, nu ştiu cât cadrează cu decorul ei, dar sunt deschisă la experimente! Dacă vreţi altceva, dacă iubiţi muzica şi mişcarea, dacă sunteţi inediţi şi inovatori, atunci acest spectacol s-ar putea chiar să vă placă!




